Domnul este aproape!

1 FEBRUARIE
“Alături de ei a lucrat, cu fetele sale, Şalum, fiul lui Haloheş, mai marele
peste jumătate din ţinutul Ierusalimului.”
Neemia 3:12

O parte din poporul Israel venise din prizonierat cu mulţi ani în urmă şi a clădit altarul şi templul din nou, desigur cu multe întreruperi. La venirea celorlalţi, sub Neemia s-a început restaurarea zidului pentru ca astfel poporul să fie păzit de duşmanii din afară. Prin aceasta Israelul a fost despărţit de restul popoarelor, iar înăuntru s-a închegat unitatea poporului. Administraţia şi viaţa cetăţenească ca şi toată slujba adusă lui Dumnezeu au devenit unitare cum a fost la începutul celor douăsprezece seminţii. Ce minunat vorbeşte acest verset inimilor noastre, prezentându-ne un om cu fiicele sale la o lucrare aşa de însemnată. Nu se spune dacă Şalum avea şi fii, dar fără să vrem ne ducem cu gândul la fiicele lui Ţelofhad (Numeri 27). Ce bucurie să existe şi azi fiice care lucrează la lucrarea de despărţire! Cât se bucură Domnul, când găseşte surori tinere care ascultă conştiincioase îndemnurile Tatălui.
În chip deosebit este vorba aici de zidirea zidului, o lucrare care pare grea şi neîndemânatică pentru femei. O, de-ar pricepe fiicele noastre în ce constă astăzi această lucrare! Crăpăturile şi găurile în zidul despărţitor sunt foarte periculoase deoarece dă posibilitatea duşmanului de a intra. Poate eşti fiica unui părinte credincios. N-ai vrea să ajuţi şi tu la zidirea zidului despărţitor faţă de lume? Atunci, NU te îmbrăca şi nu te purta ca lumea, îmbracă-te şi poartă-te cu cumpătare, arătând poziţia ta despărţită de o lume care L-a răstignit pe Mântuitorul tău. Prin aceasta vei fi o pilda pentru alţii şi totodată o lucrătoare demnă pentru zidirea zidului de azi. Iată care este lucrarea ta!
Omului firesc i-ar plăcea mai bine să lucreze în public decât să înveţe în taină; i-ar plăcea mai mult să fie plin de slava oamenilor, decât să fie supus, sub mâna lui Dumnezeu. Suntem în cea mai mare primejdie să ieşim din sfinţenia şi liniştea stării de faţă a lui Dumnezeu în plină râvnă a slujbei, ori în frământările ce apar ca urmare a legăturilor cu oamenii.

2 FEBRUARIE
“Şi toţi în legăturile voastre, să fiţi împodobiţi cu smerenie.” 1 Petru 5:5

Adevărata smerenie se găseşte acolo unde în lumina lui Dumnezeu se recunoaşte propria neputinţă şi unde Domnul Isus este urmat pe calea lepădării de sine. Atâta timp cât ne aflăm în această lume rea, trebuie să învăţăm multe în şcoala smereniei, dar, spre ruşinea noastră vor apărea din loc în loc semnele aroganţei fireşti. Dar cine vrea în adevăr să se smerească nu trebuie să se clatine. Domnul Isus vrea să ne ajute pe calea smereniei.
Mândria este un păcat pe care îl avem în chip firesc; smerenia trebuie să o învăţăm însă de la Domnul căci numai El este smerit cu inima. Devenind părtaşi ai firii noi, prin har avem capacitatea să învăţăm de la El această lecţie. Cel smerit nu caută nimic pentru folosul său. El socoteşte pe cel mai slab frate cu mult superior lui şi aceasta din cauză că el îşi cunoaşte propriile slăbiciuni. El îl caută şi îl vede în fiecare mădular al lui Cristos pe Domnul însuşi şi acolo unde se găseşte îl recunoaşte ca atare. Vai ce repede ne smulge câte un vânt mantaua smereniei şi iese la iveală trufia, aroganţa noastră firească. Petru vorbeşte din propria lui experienţă şi ne îndeamnă să ne împodobim, să ne îmbrăcăm în smerenie pentru a fi biruitori şi pentru a fi o binecuvântare pentru alţii.
Pe bună dreptate s-a spus că smerenia creşte numai pe mormântul mândriei.
De ce este o plantă aşa de rară? Pentru că trufia, aroganţa, stau înrădăcinate în firea veche şi sunt alimentate de creşterea personalităţii şi cea a avuţiei personale. Firea (natura) cea nouă doreşte să fie cât mai asemănătoare cu Cristos care a fost blând şi smerit cu inima. Celor smeriţi Domnul Dumnezeu le dă har, dar celor mândri le stă împotrivă. Cum reacţionăm când suntem supuşi criticii? Căutăm imediat să ne îndreptăţim? Critica ridică în noi amărăciune şi împotrivire? Devenim imediat combativi? Astfel de reacţii dovedesc că suntem stăpâniţi de mândrie. Un duh smerit va accepta să fie judecat de oricine şi va scoate din aceasta un profit duhovnicesc.

3 FEBRUARIE
“Ioiada, fiul lui Paseah, şi Meşulam, fiul lui Besodia, au dres poarta cea veche. Au acoperit-o cu scânduri, şi i-au pus uşile, încuietorile şi zăvoarele.” Neemia 3:6

Din faptele legate de zidul cetăţii Ierusalimului putem scoate învăţături preţioase. Zidul ne spune despre separarea cerută de Dumnezeu. Nu totul însă a fost făcut cum trebuia la aceste lucrări de refacere. Eliaşib însuşi ca mare preot nu a dat un exemplu bun deoarece pentru pricini de rudenie nu a pus încuietorile şi zăvoarele la poarta oilor (vezi cap. 13:4-7). Dar iată că oamenii care lucrau la restaurarea porţii celei vechi au pus iarăşi încuietorile şi zăvoarele. Ce pildă serioasă ne stă înainte dacă privim cum aceşti oameni, plini de abnegaţie, se osteneau să restaureze totul după chipul vechiului Ierusalim! Poate ei îşi dădeau seama ce importanţă are Ierusalimul în ochii lui Dumnezeu. Ierusalimul era locul unde Dumnezeu vroia ca Numele lui să locuiască. Poarta din Nord-Est a Ierusalimului era în chip deosebit atacată de duşmani. Nu numai acest lucru a stat însă în faţa ochilor reziditorilor, ci şi însemnătatea lucrării pe care o făceau pentru generaţiile viitoare.
Dumnezeu are şi în zilele noastre astfel de oameni al căror nume nu este cunoscut, dar care lucrează cu râvnă şi cu tragere de inimă la poarta veche.
Astfel de oameni plini de energie lucrează cu entuziasm pentru a învăţa şi aplica în viaţă gândurile lui Dumnezeu în privinţa Adunării Sale. Vor întâmpina împotriviri chiar de la cei apropiaţi ai lor, deoarece ceea ce este „vechi", ceea ce seamănă cu „poarta veche" nu mai este astăzi actual. Stă scris însă: „Nu muta hotarul cel vechi pe care l-au aşezat părinţii tăi” (Prov. 22:28). Să lucrăm şi noi stăruind în lucrurile şi în adevărurile pe care n-i le-a transmis Dumnezeu prin Sfânta Sa carte!
Venirea Domnului Cristos este foarte aproape. Te va găsi oare acolo unde lucrurilor cereşti li s-a dat o formă distractivă, lumească, acolo unde în loc să fie lăsat Duhul Sfânt să lucreze, lucrează omul? Hotărăşte-te chiar acum pentru a asculta NUMAI de El!

4 FEBRUARIE
“Şi gemem în cortul acesta, plini de dorinţa să ne îmbrăcăm peste el cu locaşul nostru ceresc, negreşit dacă atunci când vom fi îmbrăcaţi nu vom fi găsiţi dezbrăcaţi de el.” 2 Corinteni 5:2-3

Câte oftări nu ne smulg necazurile şi greutăţile ce intervin în trupul acesta chiar şi pentru noi credincioşii. Unii au primit pe drumul vieţii lor o durere care din când în când parcă îi frânează şi le fură toată bucuria vieţii. Ce mângâiere că aceste dureri şi greutăţi ne sunt trimise de Dumnezeu şi Tatăl nostru. Dacă le luăm din mâna Lui atunci ele devin adevărate binecuvântări.
Căci „noi ştim că toate lucrurile lucrează spre binele celor ce sunt iubiţi de Dumnezeu."
În lumina acestei făgăduinţe găsim mângâiere în toate durerile noastre. Dar ceea ce este dureros la copiii lui Dumnezeu, este prezenţa firii pământeşti care caută să micşoreze şi să distrugă savurarea de către credincioşi a bucuriei în Domnul Cristos. Şi Pavel oftează în acest trup, dar exprimă totodată şi o înştiinţare. Cineva poate fi îmbrăcat şi totuşi să fie găsit dezbrăcat. Este un lucru foarte serios - înseamnă că cineva poate să aibă o mărturie bună şi totuşi să nu aibă viaţă din Dumnezeu. Ce grav este acest lucru! O de s-ar cerceta fiecare, ca să ştie care este situaţia lui, personală. Numai prin naşterea din nou se poate deveni copil al lui Dumnezeu. Ce mângâiere este în această nădejde: „să fim îmbrăcaţi peste acest locaş." Aceasta se va întâmpla când Domnul Isus va veni la Mireasa Sa pentru a o lua în slavă. Toţi mântuiţii vor primi trupul slavei în care nu va mai exista nici o slăbiciune, nici o durere sau greutate. În această stare vom fi pentru totdeauna cu Domnul în fericire. Care e starea ta? Eşti mântuit? Dacă nu, atunci nu mai amâna!
Veniţi la Isus Cristos. El a adus în Persoana Sa aceste bunuri veşnice care se numesc: iertarea păcatelor, pacea inimii, împăcarea cu Dumnezeu, bucuria adevărată, viaţa veşnică. Aceste bunuri vrea să ţi le dea chiar acum. Primeştele din toată inima!

5 FEBRUARIE
“Şi nu numai atât, dar ne şi bucurăm în DUMNEZEU, prin Domnul nostru ISUS CRISTOS, prin care am căpătat împăcarea.” Romani 5:11

Înaintea împăcării trebuie să fi fost o duşmănie. Noi eram duşmanii Iui Dumnezeu, de aceea peste faptele noastre rele, peste păcatele noastre se aşternea blestemul. Unica şi inevitabila lor urmare era moartea. În vederea unei împăcări, ţinând seama de dreptatea Iui Dumnezeu, trebuia achitată mai întâi plata păcatului. De aceea când Noul Testament vorbeşte de împăcare, vorbeşte totdeauna de moartea Domnului în trupul Său. Acest adevăr este arătat în Romani 5:10: „când eram vrăjmaşi am fost împăcaţi cu Dumnezeu prin MOARTEA Fiului Său.” În Efeseni 2:16 ne este spus că Domnul a împăcat cu Dumnezeu „pe cei doi (evrei şi neamuri) într-un singur Trup." Iar la Coloseni 1:21: „El ne-a împăcat acum prin trupul lui de carne, prin moartea Sa.” În 2 Corinteni 5 ne este arătat că Dumnezeu era în Cristos ca să împace lumea cu Sine însuşi. „El a purtat păcatele noastre în trupul Său pe lemn” (1 Petru 2:24). Dar mai mult: Ca om în trup a fost făcut PĂCAT. Datorită vrăjmăşiei faţă de Dumnezeu El a fost pus deoparte, ca prin judecată, noi care odinioară am fost duşmani, să primim împăcarea. Aceasta-i în ÎNTREGIME lucrarea lui Dumnezeu în Cristos Isus; noi n-am putut face nimic şi nici nu puteam să ne împăcăm cu Dumnezeu prin noi înşine.
Ce har minunat că Dumnezeu nu are nimic să ne reproşeze pentru starea noastră veche, ba mai mult ne-a dat Duhul Său. „Duhul care vine de la Dumnezeu ca să putem cunoaşte lucrurile pe care ni le-a dat Dumnezeu” (1 Cor. 2:12). Da, către noi El spune ca odinioară către Avraam: „Scoală-te străbate ţara în lung şi în lat căci ţie ţi-o voi da."
Sfinţenia vieţii unită cu o supunere adâncă a sufletului trebuie să izvorască din adevărata părtăşie cu suferinţele lui Cristos; căci nu se poate ca răul moral şi suferinţele sufleteşti să poată sta în faţa acestor suferinţe.

6 FEBRUARIE
“Care a fost dat din pricina fărădelegilor noastre, şi a înviat din pricină că am fost socotiţi neprihăniţi.” Romani 4:25

Domnul Isus este Cel care a fost dat din pricina fărădelegilor noastre. El Sântul, Mielul fără cusur, Fiul lui Dumnezeu care din veci era la sânul Tatălui fiind desfătarea Lui. El a devenit Om străbătând pământul acesta în sărăcie şi amărăciune, fiind batjocorit de lume, lepădat şi apoi răstignit pe cruce. El a venit şi a gustat moartea iar acum şade la dreapta lui Dumnezeu încununat cu slavă şi cu cinste. Dumnezeu însuşi a pus păcatele noastre asupra Mielului fără cusur. Tot ce trebuia, nu numai ce priveşte poziţia noastră, ci şi pentru satisfacerea cerinţelor Lui de a păstra neştirbită măreţia şi slăvirea Sfântului Său Nume, se poate găsi în moartea pentru ispăşirea păcatelor noastre. Mielul fără cusur a fost făcut păcat în locul nostru. Dumnezeu şi-a ascuns faţa de El, şi-a închis urechea şi L-a părăsit în ceasul cel greu. Din ce pricină? Din pricina nelegiuirilor noastre. Dumnezeu L-a părăsit ca să ne poată primi pe noi. Dumnezeu L-a pedepsit pe El aşa cum trebuia să fim pedepsiţi noi şi cum cerea starea noastră de oameni decăzuţi. Domnul nostru milostiv a luat locul nostru în moarte şi judecată ca noi să putem ocupa locul Său în adevăr şi în slava veşnică.
Ce ne rămâne de făcut nouă care ne bucurăm din plin de această mare lucrare? De-am putea cânta şi mai mult din adâncul inimii: „Slavă, slavă şi adorare Celui care a fost făcut păcat pentru noi!"
Câtă odihnă, câtă mângâiere şi câtă bucurie avem, când ne gândim la Făcătorul lumii, Acela care o ţine, care ne iubeşte veşnic sufletele, ne iubeşte în totul. Ochiul Lui veghează necurmat asupra noastră, inima Lui e îndreptată spre noi, El a luat asupra Sa grija pentru nevoile noastre trupeşti şi duhovniceşti! Să nu-i rănim dar inima Lui iubitoare şi să nu-i necinstim slăvitul Nume întorcându-ne faţa de la El!

7 FEBRUARIE
“Nimeni n-a văzut vreodată pe DUMNEZEU; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut.” Ioan 1:18

Există numai o singură Cale pe care se poate ajunge în cer astfel încât să fii pe veci posesorul binecuvântărilor cereşti. Domnul Isus spune ucenicilor Lui: „Eu sunt CALEA, ADEVĂRUL şi VIAŢA. Nimeni nu vine Ia Tatăl decât prin Mine." Dacă M-aţi fi cunoscut pe Mine L-aţi fi cunoscut şi pe Tatăl Meu..." (Ioan 14:6-7).
Înainte de venirea Domnului Isus pe pământ, Dumnezeu nu era descoperit ca TATĂ nici prin creaţie, nici prin lege şi nici prin prooroci. Această descoperire o putea face numai Domnul Isus „singurul Fiu, care este în sânul Tatălui." Ca să împărtăşească acest adevăr aici pe pământ, trebuia ca Domnul Isus să isprăvească lucrarea care i-a dat-o Tatăl. Starea omenirii era aşa de dezastruoasă încât fără moartea Domnului Isus nu putea nimeni să fie aşezat în binecuvântatele locuri cereşti. „Dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce multă roadă."
Domnul Isus este CALEA pe care îl putem cunoaşte pe Dumnezeu ca Tată şi cerul, Casa Tatălui. Dar El este şi ADEVĂRUL, deci Acela prin care toate lucrurile ies la lumină în felul cum le vede Dumnezeu. Dacă noi vrem să ştim un adevăr într-o anumită privinţă, atunci NUMAI Domnul Isus ne poate da învăţătura necesară. Prin El ştim cine este Dumnezeu, ce este lumea, păcatul, dreptatea, adevărul, şi sfinţenia, dar şi ce este harul şi dragostea. Domnul Isus este VIAŢA de care avem nevoie, dacă vrem ca Dumnezeu să fie revelat ca Tatăl nostru, şi din care decurg toate binecuvântările acestei părtaşii. El însuşi a spus către ai Săi: „Tatăl însuşi vă iubeşte."
Mulţi dintre noi trebuie să se ruşineze când se gândesc câtă vreme le trebuie să înveţe ce le spune Dumnezeu. Noi credem deseori că am învăţat o lecţie bine şi încercăm să trecem la alta, însă înţeleptul nostru învăţător ştie mai bine şi vede că este nevoie de o arătură mai adâncă.

8 FEBRUARIE
“Trebuie ca El să crească, iar eu să mă micşorez.” Ioan 3:30

Te mai iubeşti încă atât de mult încât eşti în stare să păstrezi supărarea faţă de cineva care nu te-a băgat în seamă în loc să-l întâmpini cu dragoste prietenească? Te mai iubeşti încă atât de mult încât faţa şi inima ta se schimbă ca un barometru atunci când cineva te întâmpină cu mai puţină căldură? Te mai iubeşti atât de mult încât te simţi bine numai în societatea celor care te stimează şi te îndepărtezi de cei care îţi spun adevărul? Eşti încă atât de mare în ochii tăi încât inima îţi este profund supărată când nu ţi se recunoaşte dreptatea pe care socoteşti că o ai? Te mai iubeşti atât de mult încât nu poţi fi liniştit până ce nu-ţi atingi ţelul propus, chiar cu preţul unor sacrificii? Tu te numeşti copil al lui Dumnezeu şi te mai iubeşti atât de mult că nu poţi fi deosebit de unul din lume? Când vei deveni aşa de mic în ochii tăi, încât să-ţi fie indiferent dacă oamenii te onorează sau nu?
Cine poartă în inima lui o singură dorinţă arzătoare, aceea de a-L cunoaşte pe Domnul Isus zi de zi mai bine şi de a-L proslăvi, acela va pierde dragostea pentru persoana sa şi va deveni asemenea învăţătorului său. Iubirea de sine este roadă firii pământeşti şi o trăsătură a oamenilor din zilele de pe urmă (2 Tim. 3:2). Vrei să te asemeni lor?
Învaţă de la David, omul după inima lui Dumnezeu. Dispreţuirii venite din partea fiicei lui Saul a răspuns: „Vreau să mă arăt şi mai de nimic decât de data aceasta, şi să mă înjosesc în ochii mei..." (2 Sam. 6:22).
Mândria înseamnă îndumnezeirea EULUI tău. Cel mândru are o părere prea înaltă despre sine. El îşi atribuie dreptul la cinstea care îi aparţine lui Dumnezeu şi numai Lui. Valetul celui din urmă împărat al Germaniei spunea despre stăpânul său: „Nu pot tăgădui că era încrezut. Dorea să ocupe locul din centru în orice problemă. Cu ocazia unui botez, ar fi vrut să fie în locul copilaşului; cu ocazia unei căsătorii în locul miresei; iar cu prilejul unei înmormântări pe cel al defunctului...!" Acesta a fost şi păcatul lui Nebucadneţar, păcat care l-a coborât în rândul dobitoacelor.

9 FEBRUARIE
“Cine îşi aduce aminte de certare apucă pe calea vieţii; dar cel ce uită mustrarea apucă pe căi greşite.” Proverbele lui Solomon 10:17

Cât de adevărat şi esenţial este în conţinutul lui acest verset. Cine umblă potrivit acestor îndrumări va avea izbândă în calea lui şi nu se va poticni. Cu cât mai mult vor sta astfel lucrurile dacă noi în permanenţă ne lăsăm călăuziţi de Cuvântul Lui Dumnezeu! Niciodată nu putem spune că suntem prea în vârstă ca să învăţăm din Sfânta Scriptură zi de zi. Şi în acesta împrejurare îl avem ca exemplu pe Domnul Isus. El putea spune: „El îmi trezeşte în fiecare dimineaţă, El îmi trezeşte urechea ca să ascult cum ascultă nişte ucenici” (Isa. 50:4). Ca om adevărat umbla în deplină dependenţă de Dumnezeu şi Tatăl Său şi zi de zi îşi lăsa urechea trează pentru a fi învăţat. Viaţa noastră ar fi cu totul altfel dacă noi am fi mai asemănători cu El. Cu cât suntem mai dependenţi de Domnul nostru cu atât mai uşoară ne este şi mustrarea. Sunt pe pământ unii ucenici care tot timpul stau în apropierea învăţătorului. Ei fac mari progrese în lucrurile duhovniceşti. Aşa se va întâmpla şi cu noi pe măsură ce noi ne apropiem tot mai mult de El, căci cine este învăţător ca El?
Încrederea în noi înşine şi respingerea mustrărilor duc la depărtarea de adevăr. Cei care iubesc sfatul sunt pe calea vieţii şi al adevăratei bucurii. Să nu fim ca animalele care trebuie strunite cu un frâu şi un ham. Să ascultăm ce zice Domnul: „Te voi sfătui şi voi avea privirea îndreptată asupra ta." Căile proprii au un sfârşit amar. Neascultarea unora i-a dus la legături cu lumea care i-a încercuit rapid şi i-a înghiţit încât să nu mai lase nici o urmă şi nici un glas de om credincios.
Noi trebuie să dăm poporului numai ce am primit de la Dumnezeu şi nimic mai mult. Trebuie să îi punem pe oameni să se confrunte cu Cuvântul lui Dumnezeu. Iată marele temei al slujbei pentru Domnul în toate timpurile.
Toate celelalte NU au preţ. Toate învăţăturile omeneşti, oricât de interesante ar fi, vor trece, dar El rămâne pentru vecie!

10 FEBRUARIE
“Sau dispreţuieşti tu bogăţiile bunătăţii, îngăduinţei şi îndelungii Lui răbdări? Nu vezi tu că bunătatea lui DUMNEZEU te îndeamnă la pocăinţă?” Romani 2:4

Dumnezeu este dragoste. El nu doreşte moartea păcătosului, îndurarea Lui ar fi putut ajunge la capăt de mult căci în zilele noastre nu sunt mai puţine nelegiuiri ca pe timpul lui Noe. Eclesiastul spune în cap. 8 vers. 11: „Pentru că nu se aduce repede la îndeplinire hotărârea dată împotriva faptelor rele, de aceea este plină inima fiilor oamenilor de dorinţa să facă rău." Iată dar pe om: în loc să folosească îndelunga îndurare a lui Dumnezeu pentru mântuirea sufletului său, el îngrămădeşte păcat peste păcat, mii şi mii de păcate fără să se gândească la vreo judecată. Dar în acest fel oamenii se înşeală singuri. Nu-i oare o îndurare deosebită a lui Dumnezeu arătată faţă de tine în faptul că deşi vede în faţa ta un munte mare de păcate, El totuşi îţi dă sănătate, bunăstare pământească de zeci de ani, poate. Dacă lucrează în alt chip cu tine şi îţi trimite o durere, o suferinţă pe calea vieţii tale sau îţi răpeşte ce ai tu mai drag pe pământ, să şti că şi acestea fac parte din îndurarea lui Dumnezeu faţă de tine. El caută cu orice chip să-ţi abată picioarele de pe calea pierzării veşnice.
Cum a fost cu văduva din Sarepta? Moartea fiului ei a adus-o la următoarea mărturisire: „Ai venit la mine doar ca să îi aduci aminte lui Dumnezeu de nelegiuirea mea şi astfel să-mi omori fiul” (1 Împ. 17:18).
Lasă-te iubite suflet condus de dragostea lui Dumnezeu spre pocăinţă. Vei avea un câştig imens: VIAŢA VEŞNICĂ. Dacă tratezi cu indiferenţă îndurarea lui Dumnezeu, arătată chiar şi când El, din dragoste vrea să te îndrepte prin suferinţă, atunci ar trebui să-ţi fie frică de întâlnirea cu El. Dar tu nu ştii timpul când te vei întâlni cu El, de aceea vino chiar acum la Domnul Isus care a murit pentru păcatele tale. Nu amâna, căci „grozav lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului celui Viu." „Pregăteşte-te să-L întâlneşti pe Dumnezeu..."

11 FEBRUARIE
“Te voi scăpa, şi nu vei cădea sub sabie, ci viaţa îţi va fi prada ta de război, pentru că ai avut încredere în Mine, zice DOMNUL.” Ieremia 39:18

Ebed-Melec care era etiopian, deci nu era din poporul Israel, era în casa împăratului din timpul războiului cu haldeii. Neascultarea şi păcatele iudeilor L-au făcut pe Dumnezeu să-i îndepărteze de la faţa Sa, iar proorocul Ieremia trebuia să le proorocească din însărcinarea Stăpânului lor, judecata.
Căpeteniile lui Iuda din această cauză au rugat pe împărat să-i lase să-l omoare pe Ieremia (Ier. 38:4). Împăratul s-a arătat neputincios şi l-a dat pe mâna lor. Proorocul a fost aruncat într-o groapă în care nu era apă, ci numai noroi; şi astfel iudeii credeau că vor scăpa de el. Dar acest etiopian, a avut tăria şi îndrăzneala din partea lui Dumnezeu să ceară împăratului îngăduinţa de a scoate din groapă pe Ieremia, contrar voinţei căpeteniilor. Ebed-Melec a fost respins şi urât de ceilalţi din această pricină. Dumnezeu prin Ieremia a transmis etiopianului răsplătirea care-l aşteaptă din partea Celui Prea înalt pentru fapta sa. Ce frumos! În mijlocul unui popor renegat, care se socotea popor al lui Dumnezeu, a fost răsplătită lucrarea bună a unui păgân.
Un caz asemănător întâlnim în 2 Tim. 1:16-17: Acolo găsim un om pe nume Onisifor, care merită a fi lăudat deoarece s-a strecurat printre toţi până la temnicer şi a întrebat de Pavel. Apostolul vorbeşte clar despre el că a avut curaj şi nu s-a ruşinat să-l viziteze chiar şi atunci când era în lanţuri. L-a îmbărbătat adesea pe Pavel cu prezenţa sa, de aceea dorea ca Domnul să-l binecuvânteze. Suntem siguri că lucrul acesta s-a îndeplinit întocmai, deoarece Acela care a spus: „Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă" (Mat. 5:7), rămâne credincios Cuvântului Său, chiar şi în zilele noastre.
Când copiii lui Dumnezeu se găsesc în cele mai mari încurcături şi greutăţi, au parte totuşi de cele mai frumoase arătări ale purtării de grijă şi ale lucrării lui Dumnezeu; tocmai de aceea El pune adesea la încercare pe credincioşi ca să li se descopere cu atât mai măreţ cu cât încercarea este mai grea.

12 FEBRUARIE
“Când te va duce DOMNUL în ţara Cananiţilor, Hetiţilor, Amoriţilor, Heviţilor şi Iebusiţilor, pe care a jurat părinţilor tăi că ţi-o va da, tară unde curge lapte şi miere, să ţii următoarea slujbă în luna aceasta: timp de şapte zile, să mănânci azimi.” Exodul 13:5-6

Odată cu luarea în stăpânire a ţării făgăduite, a poporului Israel, a fost întemeiată şi slujba divină pentru Dumnezeu. Slujba începea cu Pastele şi cu prăznuirea azimilor, timp de şapte zile. Dumnezeu este sfânt şi de aceea slujba pentru El trebuie să fie sfântă în tot timpul vieţii noastre. La închinare nu era îngăduit să se găsească nici un pic de aluat şi nici să fie vreo atingere de el. În Cuvântul lui Dumnezeu aluatul este o imagine a răului. În 1 Corinteni 5 găsim îndemnul: „să prăznuim Pastele nu cu un aluat de răutate şi viclenie, ci cu azimile curăţiei şi ale adevărului." Viaţa ÎN Cristos Isus este pentru noi o închinare în adevăr şi în duhul slavei. Suntem străini şi călători aici pe pământ, dar în duh gustăm încă de pe acum slava din locurile cereşti, pe care Dumnezeu ne-a dat-o ÎN Domnul Cristos. Acum, slujba noastră înţeleptă este de a aduce trupurile noastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu şi de a nu ne potrivi chipului veacului acestuia. Noi am fost aleşi pentru această închinare şi de aceea să nu obosim, ci să ne desprindem de
orice poftă pământească, pentru ca Evanghelia lui Dumnezeu să fie auzită şi El să fie slăvit ÎN Isus Cristos.
Domnul Isus să ne ajute să umblăm în Duh, pentru ca copiii noştri şi toţi cei din jur să vadă adevărul Evangheliei lucrând cu putere în noi. Aceasta se va întâmpla dacă noi suntem gata să îi încredinţăm TOATĂ viaţa noastră lui Dumnezeu şi dacă trăim într-o sfântă despărţire de orice rău.
Nu pot să fiu fericit la adăpostul pragului uns cu sângele Mielului dacă în locuinţa mea este aluat. Deşi nu este temelia mântuirii, totuşi sfinţenia vieţii este legată de bucuria mântuirii. Israelitul nu era mântuit prin azimi, ci prin sânge.

13 FEBRUARIE
“Căci noi suntem Templul DUMNEZEULUI celui viu, cum a zis DUMNEZEU: „Eu voi locui şi voi umbla în mijlocul lor; Eu voi fi DUMNEZEUL lor, şi ei vor fi poporul Meu".” 2 Corinteni 6:16

Sfântul privilegiu (drept) de a sluji şi de a fi adoratori ai lui Dumnezeu, aparţine numai acelora care au fost răscumpăraţi prin sângele Fiului Său. Nu există teren comun pe care poate sta necredinciosul cu cel credincios. Am fost mântuiţi prin har pentru a fi puşi deoparte pentru Dumnezeu şi de a fi o mărturie a Domnului Isus în această lume păcătoasă. Domnul Isus a murit din dragoste pentru noi, ne-a mântuit şi tot din dragostea nemărginită a inimii Sale a purtat de grijă ca să fim puşi deoparte din lume şi de a ne strânge în jurul Său.
Câţi copii ai lui Dumnezeu au pierdut cele mai scumpe binecuvântări din pricină că nu au păstrat unitatea tuturor creştinilor ca mărturie pe pământ, prin care Domnul ar fi fost şi mai mult proslăvit. Ce putere de atracţie ar trebui să aibă Numele şi prezenţa Lui pentru fiecare copil al lui Dumnezeu!
Ce important şi valoros ar trebui să fie pentru noi, copiii Iui Dumnezeu să ne ocupăm locul nostru şi să ne adunăm NUMAI acolo unde Domnul Isus este punctul central al strângerii laolaltă. Psalmistul spunea odinioară: „Sufletul meu suspină şi tânjeşte de dor după curţile Domnului." Dacă credincioşii din vechime au avut astfel de sentimente în legătură cu cortul pământesc cu cât mai mult ar trebui noi să fim pătrunşi de lucrurile duhovniceşti. Prezenţa Domnului va fi bucuria noastră cerească, El vrea însă ca de pe acum să gustăm din această mare bucurie.
Noi nu înlăturăm vechiul aluat ca să îmbunătăţim firea noastră rea şi stricată, nici să dobândim firea nouă, pentru că o AVEM. Noi avem viaţa şi din pricina acestei vieţi lepădăm răul! Nu este nimic adevărat, nimic mulţumitor decât ÎN Cristos. În afară de El „totul este deşertăciune şi goană după vânt."

14 FEBRUARIE
“Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă slava DOMNULUI, şi
suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul DOMNULUI.” 2 Corinteni 3:18

Ce binecuvântată este poziţia fiecărui credincios adevărat. Domnul Isus a aşezat în această poziţie binecuvântată pe toţi cei care prin credinţă au intrat în părtăşie cu El, fără nici o excepţie. Ei pot cu faţa descoperită, cu privirea ridicată spre cer să vadă slava lui Isus, Domnul nostru. Ei nu-L cunosc pe El numai ca Mântuitorul care s-a coborât în mizeria păcatelor pentru a ne răscumpăra, ci îl cunosc ca şi cel înălţat la dreapta lui Dumnezeu. De aceea cuvântul ne invită să ne ridicăm ochii ţintă spre acele locuri de sus. Acolo îl vedem noi pe Fiul Omului în cer, căci după ce a fost făcut păcat şi a mers la moarte, a fost încununat cu mărire şi slavă. Fiind uniţi cu El avem putinţa să vedem slava Lui. Fiecare rază de lumină divină ne mărturiseşte că păcatele noastre au fost iertate şi astfel calea către Dumnezeu este deschisă. Noi o vedem prin Duhul şi ne bucurăm de ea. Şi cu cât ne ridicăm mai mult privirea spre cer cu atât mai mult vom fi schimbaţi în chipul slavei Domnului, iar Duhul Sfânt ne va da putere de a înţelege aceste lucruri şi de a gusta binecuvântările cereşti. Prin puterea Duhului Sfânt care locuieşte în noi descoperim tot mai mult chipul şi caracterul lui Cristos, până ce El va veni şi vom fi asemenea chipului Său. „Aşa cum am purtat chipul celui pământesc, tot aşa vom purta şi chipul Celui ceresc” (1 Cor. 15:49).
Dacă credinciosul este pe o cruce şi lumea pe alta, depărtarea morală care-i desparte este într-adevăr foarte mare. Şi dacă depărtarea este foarte mare în teorie aşa ar trebui să fie şi în practică. Lumea şi creştinul n-ar trebui să aibă nici o legătură; şi nu vor avea decât dacă creştinul se leapădă de Domnul şi Stăpânul său. Credinciosul se arată necredincios lui Cristos în măsura în care are legături cu lumea. Să veghem cu gelozie împotriva pornirii înnăscute care ne îndeamnă să ne bizuim pe nădejdi pământeşti. Să rămânem cât mai aproape de Izvor!