Domnul este aproape!

 20 MARTIE
“Dar Roboam a lăsat sfatul pe care i-l dădeau bătrânii, şi s-a sfătuit cu tinerii care crescuseră cu el şi care erau împrejurul lui.” 1 Împăraţi 12:8

Roboam era fiul împăratului Solomon, care prin proverbele lui s-a adresat tuturor fiilor cu cuvinte foarte sănătoase. Desigur că lui Roboam nu-i lipsea mustrarea din partea tatălui său, Solomon. De aceea el la început se deprinse să se sfătuiască cu bătrânii ori de câte ori avea nevoie, pentru că ei au o anumită experienţă a vieţii care le lipseşte tinerilor.
Tinerii pot avea un bagaj de cunoştinţe, dar care nu depăşeşte experienţa personală în relaţie cu Domnul Cristos, dobândită în timp.
Dar mai târziu nu a mai vrut să asculte de ei şi a ascultat de sfatul tinerilor care au crescut împreună cu el. El nu a vrut să fie „robul poporului" aşa cum l-au sfătuit bătrânii, ci a vrut să stăpânească peste popor cu autoritate şi mare putere. Din nefericire, găsim această pornire rea şi în zilele noastre, nu numai la copiii lumii acesteia dar şi între copiii lui Dumnezeu. Mulţi nu mai apreciază sfatul bătrânilor. Adeseori se vorbeşte cu ironie despre ei, căci mulţi în tinereţea lor nu au putut urma la şcoli care acum sunt atât de necesare.
Se uită însă faptul că mulţi dintre bătrânii credincioşi au fost în şcoala superioară a lui Dumnezeu şi au primit o educaţie care nu se primeşte în nici o academie omenească.
Chiar şi sfatul părinţilor în zilele noastre este adeseori ignorat. Ar trebui ca fraţii şi surorile tinere să se gândească bine la acest lucru. Dacă tinerii nesocotesc acum sfatul bun al părinţilor şi bătrânilor vor vedea mai târziu că nu au făcut bine şi că ascultarea şi supunerea este spre binele şi suportul tuturor binecuvântărilor.
„Tot aşa şi voi tinerilor, fiţi supuşi celor bătrâni. Şi toţi în legăturile voastre, să fiţi împodobiţi cu SMERENIE. Căci Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har” (1 Pet. 5:5). „Copii ascultaţi ÎN Domnul de părinţii voştri" (Efes. 6:1).

21 MARTIE
“Lumina luminează în întuneric, şi întunericul n-a biruit-o.” Ioan 1:5

Poporul ales de Dumnezeu, poporul Israel a decăzut, a intrat în umbra morţii.
Dar prin harul lui Dumnezeu are posibilitatea să vadă o mare lumină (Isa. 9:2). Domnul Isus a venit pe pământ ca lumina adevărată pentru ca fiecare om să fie luminat. Cine vine la lumină se recunoaşte păcătos, îşi mărturiseşte starea de păcat şi se pocăieşte de faptele făcute în întuneric, devine prin „lumina lumii" care este Domnul Cristos, o „lumină" pentru cei din lume.
Sunt puţini, care au ieşit din întuneric şi au devenit lumini, cei mai mulţi au rămas în întunecimea păcatului şi în umbra morţii. Păcatele lor cele multe şi grele (egoismul, păcatele în ascuns, ura, neadevărul) fac imposibilă pătrunderea luminii.
Aşa cum într-o noapte cu ceaţă deasă milioanele de particule de apă nu lasă să treacă lumina cea puternică, la fel este inima omului plină de tot felul de păcate. În inima aceasta nu este loc pentru lumina adevărului. Dar prin harul Lui, Dumnezeu îşi îndreaptă lumina adevărului Evangheliei spre oameni, aşa cum era de exemplu în Fapte 24:25 cazul lui Felix. Acest om a fost cuprins de frică, dar înainte de a primi lumina adevărului a vrut să îndepărteze el singur răul, să se judece singur, dar n-a putut cu propria-i putere să facă ceva. El era
înfăşurat de „pofta firii pământeşti, pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii" şi lumina lui Dumnezeu nu a putut pătrunde în el.
Noi suntem în vremea harului dumnezeiesc. El ne dă TOTUL, fără bani şi fără plată. Vrei să pierzi vremea harului? Nu întotdeauna va lumina Lumina.
Primeşte-o prin credinţă şi ascultare şi va fi a ta.
Ceea ce îţi dă viaţa veşnică e CREDINŢA în Fiul lui Dumnezeu, în Domnul Isus Cristos, asta înseamnă a-L primi ca pe Domnul vieţii tale. Credinţa în El îţi dă viaţa veşnică, iar necredinţa în El, tăgăduirea Lui, sfidarea Lui, dispreţuirea Lui atrăgând asupra ta mânia lui Dumnezeu.

22 MARTIE
“El mă paşte în păşuni verzi, şi mă duce la ape de odihnă.” Psalmul 23:2

Recunoaşterea Domnului Isus ca Păstorul cel Bun al turmei Lui, îi dă credinciosului liniştea sufletească, încrederea în El, sorbirea dragostei şi a harului Său. Recunoaşterea Lui este însăşi viaţa veşnică iar cunoaşterea lucrării Lui desăvârşite de la cruce este pentru credincios pacea desăvârşită. EL MĂ PAŞTE. În aceste cuvinte este pricina de linişte profundă, de odihnă plăcută sub ocrotirea Lui. Iată ce a pregătit Bunul Păstor pentru oiţele Lui pe care vrea să le ducă la păşune. Dar vor ele să fie conduse de El? Uneori oiţele umblă pe izlazuri cu păşune rea, nesănătoasă şi se îndreaptă spre ape repezi şi tulburi. De unde vine starea aceasta?
Cauzele din exterior pot fi diferite, dar cauzele din interior sunt mai dăunătoare (cum ar fi preocuparea pentru „eul", privirea la împrejurări, şi altele). Domnul nostru, Păstorul cel Bun vrea ca toate oiţele Lui, bizuindu-se pe El, să fie eliberate de povara îngrijorărilor şi neliniştii de pe pământ. El în dragostea Lui cea mare se îngrijeşte de fiecare credincios şi se gândeşte la fiecare din ei în parte, chiar şi la cea mai slabă oiţă. Să ne uităm deci ţintă la Cel ce este credincios Cuvântului Său, să ne bizuim pe Cel care a spus: „Te voi sfătui şi judeca cu ochii îndreptaţi asupra ta.” În altă parte Cuvântul Domnului spune: „Nicidecum nu te voi părăsi." De aceea putem spune că turmei Lui nu-i lipseşte nimic. Când turma mică trece prin pustiul lumii acesteia Domnul Isus îi spune: „Nu te teme turmă mică." Şi chiar dacă de multe ori calea este anevoioasă şi adesea datorită răutăţilor oiţele sunt ostenite, toţi care se bizuiesc pe făgăduinţele scrise în Cuvântul lui Dumnezeu, ştiu că sunt ocrotiţi de mâinile puternice ale Lui, iar toiagul şi nuiaua Lui le mângâie.
Cu Dumnezeu greutatea unui munte nu înseamnă nimic; iar fără El, chiar şi un fulg ne zdrobeşte.

23 MARTIE
“A omorât pe un Egiptean groaznic la înfăţişare, care avea o suliţă în mână; s-a pogorât împotriva lui cu un toiag, a smuls suliţa din mâna Egipteanului, şi l-a omorât cu ea.” 2 Samuel 23:21

Ultimele cuvinte ale lui David sunt o arătare a faptelor de vitejie, care-l apărau întotdeauna în război în perioada când el era lepădat şi părăsit.
Devotamentul şi ataşamentul faţă de împărat arată cum omul după voia lui Dumnezeu rămâne totdeauna lângă Stăpânul său şi luminează ca o făclie aprinsă. Iar la marea judecată se va vedea cum am lucrat noi în vremea când Domnul Isus a fost părăsit, alungat, neprimit de lume. Benaia a acţionat fără teamă faţă de duşmanul poporului. De aceea îngrozitoarea figură a egipteanului nu l-a înfricoşat şi nu a trecut cu vederea răul, văzând în acest om un duşman al poporului. Acestea sunt avertismente serioase şi pentru vremurile noastre, deoarece şi azi egipteanul - lumea - caută adesea să ne înfricoşeze, alteori vrea să ne atragă prin amăgire.
Îl recunoaştem şi noi în el pe marele duşman al poporului lui Dumnezeu, sau ne lăsăm orbiţi de frumuseţea lui sau speriaţi de ameninţarea lui în casele noastre sau în Adunare? Benaia a acţionat imediat; l-a omorât. In această situaţie reţinerea de la o acţiune de nimicire imediată, în dorinţa unei rezolvări printr-o influenţă duhovnicească, nu este indicată. „Prietenia cu lumea este vrăjmăşie cu Dumnezeu."
Aşa cum vedem la Benaia, devotamentul şi acţiunea hotărâtă împotriva răului poate să ne ocrotească de suliţa egipteanului (lumii) care are numai intenţii rele.
Chiar dacă lumea se arată mai frumoasă, are totdeauna suliţa în mână ca să ne omoare sau să ne facă prizonieri. Numai când stăm de partea Domnului Isus putem recunoaşte lumea în TOATĂ profunzimea grozăviei ei.
„De aceea, omorâţi mădularele voastre care sunt pe pământ: curvia, necurăţia, patima, pofta rea şi lăcomia, care este o închinare la idoli. Din pricina acestor lucruri vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării... Dar acum lăsaţi-vă de toate aceste lucruri..." (Col. 3:5-10).

24 MARTIE
“Iată vieţuitoarele, pe care să le mâncaţi dintre toate cele ce sunt în ape. Să mâncaţi din toate cele ce au înotătoare şi solzi, şi care sunt în ape, fie în mări, fie în râuri.” Leviticul 11:9

Dumnezeu nu ia din lume pe omul care se pocăieşte, ci îl lasă aici şi îl pune deoparte. Domnul spune despre ucenicii Săi: „nu sunt din lume" şi-L roagă pe Tatăl: „Nu te rog să-i iei din lume ci să-i păzeşti de cel rău” (Ioan 17:14-15).
Aşa sunt credincioşii, orice poziţie socială şi orice vârstă ar avea - sunt în lume dar nu ai lumii. Dar acest fapt nu este de mică însemnătate, dacă ne gândim că potrivnicul caută să distrugă fericirea copiilor lui Dumnezeu şi să destrame mărturia lor. Cum să ne păzim de toate acestea? Legea cu privire la animalele curate ne dă o învăţătură de preţ. Animalele curate trebuia să fie înzestrate cu solzi şi înotătoare. Cu ajutorul înotătoarelor peştele putea să înoate contra curenţilor; un peşte bolnav sau mort este dus de curenţii apei.
La fel este cu credinciosul. El trebuie să se împotrivească duhului vremii pentru a înota contra curenţilor; cu nimic nu are voie să părăsească temelia credinţei şi să se încline către ceea ce cere temeiurile lumii. Inima credinciosului trebuie să fie aţintită spre Isus. Trebuie să se despartă şi să se deosebească de cele pământeşti. Iată ce vrea să ne înveţe nevoia solzilor care apără partea lăuntrică de ceea ce este în exterior. Peştii aveau posibilitatea de apărare de ce venea din afară. Dacă ne lipseşte energia credinţei pentru a lupta împotriva răului înconjurător, atunci cu mare uşurinţă ne ia duhul vremii cu curenţii lui. De aceea rugăciunea noastră sa fie ca Domnul să ne păzească de duhul vremii pentru ca acesta să nu intre în inimile noastre, nici în casele noastre şi nici în strângerile noastre laolaltă.

25 MARTIE
“Un om care va fi necurat, şi nu se va curaţi, va fi nimicit din mijlocul adunării, căci a spurcat sfântul locaş al DOMNULUI fiindcă n-a fost stropită peste el apa de curăţire, este necurat.” Numeri 19:20

Sfinţenia lui Dumnezeu cere curăţirea Casei Lui. Pentru starea murdară a unui suflet în timpul mersului prin pustie, a fost dată posibilitatea de spălare.
În vechime - apa de curăţire - trebuia să fie stropită pe cel murdar. În zilele de azi Cuvântul lui Dumnezeu ne arată că: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de nelegiuire” (1 Ioan 1:9).
Deci prin recunoaştere, prin mărturisirea păcatului, suntem curăţiţi de El prin harul şi îndurarea Lui.
În vechime cine nu preţuia curăţirea dată de Dumnezeu pentru El personal, nu putea să aibă comuniune (părtăşie) cu Dumnezeu în mijlocul poporului Său.
El trebuia să fie nimicit. Şi cât de uşor putea să devină omul necurat! Dacă treceai peste un mormânt sau dacă te atingeai de un os deja îngălbenit, sau dacă intrai, într-un cort în care era un mort, chiar dacă nu ştiai, erai socotit necurat.
La fel de uşor devine omul azi necurat prin atingerea, chiar fără voie a răului, prin vorbiri cu dublu înţeles, sau prin bancuri, care în fond sunt minciuni sau minciuni din politeţe etc. Cât de repede se pierde sensibilitatea cugetului pe care un credincios trebuie să o aibă ca să poată fi într-o comuniune permanentă cu Dumnezeu.
Domnul să facă să preţuim adevărul pe care ni L-a dăruit. Când primim harul Lui nemărginit de mare pe care vrea să ni-l descopere mereu, nu vom mai fi abătuţi de la calea bună de către Satan cel furios. Să-i mulţumim Domnului pentru rugăciunea pe care a făcut-o către Tatăl pentru noi. Laudă şi mărire Tatălui şi Dumnezeului nostru pentru puterea Lui cu care ne ocroteşte şi ne călăuzeşte spre ţintă.
Moartea lui Cristos ne dă pacea: viaţa Lui ne dă puterea.

26 MARTIE
“Ci să-L căutaţi la locaşul Lui, şi să mergeţi la locul pe care-l va alege DOMNUL DUMNEZEUL vostru, din toate seminţiile voastre, ca să-Şi aşeze acolo Numele Lui.” Deuteronom 12:5

A dat Dumnezeu copiilor Lui libertate de a lucra aşa cum vor în privinţa strângerii laolaltă? Este totuna să fii în comuniune personală cu El şi să fii împreună cu ceilalţi credincioşi? Nu ne-a dat El oare răspuns concret la acesta întrebare? Dumnezeu ne iubeşte prea mult şi este prea aproape de noi ca să ne lase în necunoştinţă şi în această privinţă. Poate lăsa El ORGANIZAREA strângerilor laolaltă în mâinile noaste? Desigur că NU. El ne-a lăsat TOTUL, dar absolut totul scris în Sfânta Scriptură. Cât de precis spune El poporului Său Israel ca la toate strângerile lor să nu se închine altor dumnezei în afară de El şi să nu se abată de la poruncile Lui călăuzindu-se după firea lor pământească. „Voi să nu faceţi aşa faţă de Domnul Dumnezeul vostru! Ci să-L căutaţi la locaşul Lui..." (Deut. 12:4-5). Acesta este un cuvânt foarte clar.
Cât de precis este Cuvântul Domnului pentru noi: „Unde sunt doi sau trei adunaţi PENTRU Numele Meu şi Eu voi fi în mijlocul lor." Noi nu stăm azi pe temelia poruncilor ci pe a harului. Atunci să nu mai ţinem seama de voia şi gândurile lui Dumnezeu? Tocmai din cauză că suntem mântuiţi prin har, să-I arătăm dragostea noastră prin supunere şi ascultare. „ASCULTAREA face mai MULT decât JERTFELE." Să ne gândim mereu la mântuirea noastră prin har şi să-I aducem slavă prin viaţa noastră.
Trebuie să ne aşteptăm la greutăţi şi încercări în Adunare pentru că ea este singurul şi adevăratul lucru dumnezeiesc de pe acest pământ. Diavolul va desfăşura toate puterile sale ca să ne alunge de pe acest teren sfânt şi adevărat. El va încerca răbdarea fiecăruia, temperamentul fiecăruia, va răni sentimentele, va căuta să facă rău în mii de feluri, cu alte cuvinte va întrebuinţa tot ce-i stă în putinţă, ca să ne facă să uităm Adunarea lui Dumnezeu.

27 MARTIE
“Cei ce seamănă cu lacrimi, vor secera cu cântări de veselie.” Psalmul 126:5

Fără să semeni nu poţi să strângi recoltă. Prima trebuie să fie înaintea celeilalte. Osteneala însămânţării este urmată de bucuria secerişului, căci avem făgăduinţa că nu va înceta seceratul şi semănatul. Dar întotdeauna semănătorul nu este lipsit de griji. Frigul şi gerul poate să afecteze creşterea plantei, dar chiar şi în timpul secerişului poate să fie vreme nefavorabilă care să influenţeze recolta, indiferent de grija şi truda agricultorului.
La fel este şi cu scumpa sămânţă cerească: Cuvântul lui Dumnezeu. „Cel ce umblă plângând când aruncă sămânţa, se întoarce cu veselie, când îşi strânge snopii” (Ps. 126:6). Semănătorul desăvârşit al Cuvântului lui Dumnezeu este Domnul Isus Cristos. El însuşi a venit în această lume cu sămânţa Evangheliei şi a plâns în timpul însămânţării. Venind pe pământ a luat trup de om Şi în harul Lui a luat parte la slăbiciunile noastre. Mergând mult pe pământul acesta, în lucrarea Lui minunată, El obosea, flămânzea, şi avea nevoie de odihnă. În afară obosit, în interior întristat, aşa a trăit şi a lucrat Domnul nostru pe acest pământ. El semăna sămânţa bună dar în acelaşi timp duşmanul semăna neghina. Necredinţa poporului Său îl îndurera şi îi umplea ochii de lacrimi. împietrirea evreilor îl făcea adesea să ofteze. El plângea Ierusalimul care nu voia să se pocăiască şi ofta pentru el.
Ţinta noastră este să trezim inimile adevăraţilor creştini ca să preţuiască adevărul şi să-şi simtă răspunderea pe care o au de a-L mărturisi cu îndrăzneală. Dorim să vedem ridicându-se o ceată de oameni la sfârşitul acestor din urmă clipe ale istoriei Adunării pe pământ, care să pornească plini de putere duhovnicească şi să vestească prin puterea Duhului adevărurile de mult uitate ale Cuvântului lui Dumnezeu. Domnul să bată la cât mai multe inimi şi cât mai multe să-I deschidă!

Sursa AICI