Domnul este aproape!

1 DECEMBRIE

“În adevăr, am avut o mare bucurie şi mângâiere, pentru dragostea ta, fiindcă, frate, inimile sfinţilor au fost înviorate prin tine.” Filimon 7

Ce mărturie bună a putut să spună apostolul Pavel despre „fratele" său Filimon! El nu avea numai măreaţa credinţă în Domnul Isus ci arăta dragostea sa către toţi sfinţii. Dacă credinţa în inimă este vitală, credinţa în Domnul Isus, care S-a dat pentru noi ca preţ de răscumpărare, atunci credinţa şi dragostea se unesc în El şi este foarte normal ca să intre în acţiune dragostea către toţi fraţii. Dar cum sunt numiţi aceştia în versetul nostru şi în alte versete ale Scripturii? Duhul lui Dumnezeu îi numeşte sfinţi şi în altă parte prea iubiţi. E minunat de la ce înălţime a dragostei dumnezeieşti suntem priviţi! La rândul nostru să privim oare de la o înălţime mai mică dragostea Domnului? Dacă s-ar întâmpla aceasta atunci dragostea către fraţi ar fi înfrânată şi aceasta ar însemna mare pierdere atât pentru noi cât şi pentru alţii.
Cuvântul de astăzi ne arată o acţiune a dragostei: inimile sfinţilor au fost înviorate. Oare nu este un gând măreţ ca tu şi cu mine să contribuim ca inimile sfinţilor să fie înviorate şi înveselite? Modul în care intră în acţiune dragostea depinde de împrejurări şi ocazii. Dragostea înviorează inimile încât se apleacă la orice inimă frântă, la alinarea durerii, în alt loc îi poartă pe umerii rugăciunii pe fraţii care se luptă cu lumea şi firea ei şi atâtea alte ocazii.
De s-ar găsi dragostea aceasta înviorătoare tot mai mult şi în noi. Scumpul meu frate şi călător spre casa Tatălui, arată şi tu în viaţa ta practică această dragoste ca cei din jurul tău să se bucure de tine şi de comuniunea cu Domnul Isus Cristos.
Cum putem noi pretinde că-L iubim pe aproapele nostru ca pe noi înşine, atunci când îl lăsăm să rabde de foame, în timp ce noi înşine avem mai mult decât de ajuns?