Domnul este aproape!

9 IANUARIE
“Omul dintâi este din pământ, pământesc; Omul al doilea este din cer.”
1 Corinteni 15:47

Primul om a fost Adam, al doilea Om, cel de pe urmă Adam, este Omul Isus Cristos. Încă de la început este între ei o diferenţă esenţială. Primul Adam a fost făcut din ţarină, al doilea Adam este născut din Dumnezeu şi a venit din cer. Primul a fost făcut om în toată firea prin mâna cea puternică a lui Dumnezeu. Cel de al doilea Om, spre deosebire de primul a fost născut printr-o fecioară - lucrarea minunată a Duhului Sfânt - a crescut ca tânăr şi a devenit apoi bărbat. El a cunoscut în întregime slăbiciunile fiinţei omeneşti. El a venit umplut de plinătatea şi desăvârşirea Lui, iar odată cu creşterea Lui în vârstă a „crescut şi în înţelepciune şi era tot mai plăcut înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor." Primul om deşi era rânduit domnitor al creaţiei de pe pământ era o fiinţă dependentă; al doilea om deşi era Atotputernicul Creator al tuturor lucrurilor, a luat locul unui om întru totul ascultător. El este „cel dintâi născut" şi Lui îi aparţine tot ce se găseşte în cer şi pe pământ, ceea ce se vede şi ceea ce nu se vede, căci totul s-a făcut prin El şi pentru El. Când primul Adam a fost creat existau deja cerurile şi pământul; dar ele au fost create prin cel de al doilea Adam, căci „toate se ţin prin El” (Col. 1:15-17).
Primul om a fost făcut din ţarină fiind un fiu al pământului; al doilea Om a venit din împărăţia cerurilor fiind „Fiul Celui Prea înalt." „În adâncă adorare îngerii se închină
Minunându-se de slava Ta în Tine străluceşte plinătatea Dumnezeiască Şi în Tine suntem şi noi desăvârşiţi."
Lumea Îl urăşte pe Cristos, pentru că nu-L cunoaşte. Zicerea ei este: „La o parte cu Cristos! Noi nu vrem ca El să stăpânească." Lumea deşi se socoteşte nobilă prin cultură şi prin morală şi zugrăvită pe deasupra cu mărturisirea creştinismului, are în suflet aceeaşi ură adâncă împotriva Fiinţei şi stăpânirii Domnului nostru Isus Cristos, şi acum ca şi în vechime.


8 IANUARIE
“Cei ce vor merge pe Calea cea sfântă, chiar şi cei fără minte, nu vor putea să se rătăcească.” Isaia 35:8

În Isaia 35 este vorba de o cale numită: „calea sfântă." Este vorba desigur despre poporul Israel, dar se poate spune că gândurile din acest capitol au valabilitate şi pentru zilele noastre. De multe ori facem constatarea că unii fraţi şi surori care îşi deschid inima pentru lucrarea lui Dumnezeu şi cred lămurit în El, sunt mai înaintaţi în cunoştinţă duhovnicească decât unii care, am zice noi, sunt mai avansaţi în ce priveşte pregătirea. Experienţa în această direcţie este adeverită de Cuvântul lui Dumnezeu, care spune: „Te laud Tată, Doamne al cerului şi al pământului, pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor. Da, Tată, Te laud, pentru că aşa ai găsit Tu cu cale."
Ce bine ar fi dacă noi am cugeta mai mult asupra acestei exprimări: „pruncilor." Cei care sunt convinşi că le trebuie şi le este necesară învăţătura, sunt bucuroşi şi mulţumiţi pentru tot ce le dă Dumnezeu, iar El răsplăteşte şi îi binecuvântează pe copiii Lui care vin cu o asemenea credinţă. Ceilalţi, în mândria lor care se cred atotcunoscători, se depărtează de drumul care duce la adevărata înţelepciune. Domnul Însuşi aduce într-o zi pe un copilaş în mijlocul ucenicilor şi le spune: „Adevărat vă spun că dacă nu vă veţi întoarce la Dumnezeu şi nu vă veţi face ca nişte copilaşi, cu nici un chip nu veţi intra în împărăţia cerurilor." Să ne străduim aşa cum face un copilaş micuţ şi să dăm ascultare numai Cuvântului lui Dumnezeu. Acesta este drumul pe care ne poate călăuzi Duhul Sfânt pentru a deveni slujitori ai lui Dumnezeu, pregătiţi de El pentru orice lucrare bună.
Omului firesc i-ar plăcea mai bine să lucreze în public, decât să înveţe în taină; i-ar plăcea mai degrabă să fie plin de slava oamenilor, decât să fie smerit sub mâna lui Dumnezeu.


7 IANUARIE
“Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit.” Iacov 5:16

Un preot american povestea odată următoarele: în satul său natal de mai mulţi ani la rând nici un suflet nu ajunsese la mântuire. Tineretul trăia într-o indiferenţă totală. Într-un loc, la marginea satului locuia însă un forjor credincios înaintat în vârstă; el se bâlbâia atât de tare, încât ţi se făcea milă când îl auzeai vorbind. Într-o zi pe când el era singur la forjă, întristat de faptul că în satul lui nu a cules roade pentru Domnul, a găsit de cuviinţă să închidă atelierul, iar după-amiaza aceea s-o folosească în rugăciune către Dumnezeu. S-a rugat fierbinte, şi Dumnezeu a ascultat strigătul acestui om bâlbâit. După rugăciune s-a dus plin de încredere la preot şi i-a propus să organizeze o întâlnire de evanghelizare. După ce a cumpănit o vreme, preotul a acceptat propunerea, dar în sine se gândea că totul va fi o nereuşită şi că oamenii nu vor veni. Adunarea s-a ţinut într-o casă particulară. Când s-a apropiat ora fixată pentru vestirea Evangheliei a venit atâţia oameni că sala a ajuns neîncăpătoare. A fost o lucrare minunată. Multe suflete au fost puse în mişcare în clipa când forjorul acela credincios stătea în genunchi, rugându-se stăruitor Domnului. Rugăciunea fierbinte, făcută cu credinţă are o mare putere. Ea a fost şi este ascultată de Dumnezeu. Poate că nu suntem în stare să propovăduim Evanghelia lui Dumnezeu în public, dar toţi putem să ne rugăm în cămăruţa noastră şi chiar pe patul de boală. Iar subiecte de rugăciune avem destule. Oare să nu ne stea pe inimă şi nouă mântuirea sufletelor? Stăruim noi neîncetat pentru ca Dumnezeu să deschidă inimi pentru primirea Domnului Isus? Rugăciunea este respiraţia sufletului. Aşa cum sângele primeşte oxigenul necesar vieţii prin respiraţie şi astfel se înnoieşte şi se curăţă, tot aşa şi sufletul se înnoieşte prin rugăciunea făcută cu credinţă. Cu cât sufletul se poate ridica mai sus, cu atât mai curat şi binefăcător este aerul. Rugăciunea nu este deci o sarcină, ci o NEVOIE.
Rugăciunea este o VORBIRE cu Dumnezeu: „pe când vorbeam eu încă în rugăciunea mea...” (Dan. 9:21). Şi de aceea apostolul, insuflat de Duhul Sfânt arată cine este în drept să se roage în adunare (vezi 1 Cor. 14:33-38).


6 IANUARIE
“Dumnezeu, care a făcut lumea şi tot ce este în ea, este Domnul cerului şi al pământului, şi nu locuieşte în temple făcute de mâini.” Faptele apostolilor 17:24

 În capitolul 16 al Evangheliei după Matei, Domnul nostru Isus Cristos răspunde la mărturisirea lui Petru: „Tu eşti Cristosul, Fiul Dumnezeului Celui Viu", cu cuvintele: „Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona fiindcă nu carnea şi sângele ţi-a descoperit lucrul acesta ci Tatăl Meu care este în ceruri. Şi Eu îţi spun: tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Adunarea Mea şi porţile locuinţei morţilor nu o vor birui." Denumirea atribuită puterii Satanei, „porţile locuinţei morţilor", semnifică întreaga putere a morţii, pe care o are Satana, dar ne arată clar şi concis că pe temelia CRISTOS - FIUL LUI DUMNEZEU, Adunarea este de neînvins. Primul om creat în nevinovăţie asemeni urmaşilor lui, inclusiv cei din poporul Israel aflaţi sub lege, au fost învinşi de porţile locuinţei morţilor. Dar iată Unul pe care moartea nu a pututsă-L ţină. Este Cristos, Fiul Dumnezeului Celui Viu, dovedit astfel prinînvierea din morţi (Rom. 1:4). Dumnezeu i-a descoperit lui Simon, fiul lui Iona, acest lucru, iar Simon l-a mărturisit în public. Aceasta este temelia Bisericii: CRISTOS, FIUL DUMNEZEULUI Celui Viu.
 Ce temelie nezdruncinată: Fiul lui Dumnezeu în puterea învierii Lui care este dată tuturor celor ce vin la El, pentru a fi făcuţi şi zidiţi asemenea unor pietre vii. Pe această piatră şi-a zidit Cristos, Adunarea Sa. Pietrele vii, se adună în jurul acestei pietre preţioase - CRISTOS - date tuturor celor ce vin prin credinţă să primească Darul de preţ şi sunt astfel uniţi în Cristos cu toţi cei ce cred în El. Adevărata temelie a Adunării lui Dumnezeu este deci: „Cristos, Fiul Dumnezeului Celui Viu." Clădirea e zidită pe Stâncă, iar Stânca nu este Petru care putea greşi, se putea poticni, rătăci, ci este numai Cristos, Fiul Dumnezeului celui Viu; fiecare piatră din această clădire spirituală - Adunarea - are parte de viaţa Stâncii, iar Stânca nu poate fi nimicită.

5 IANUARIE
“Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut.”
Apocalipsa 21:4

Într-o zi, un predicator stătea de vorbă cu un ateu. Acesta i-a spus:„Dumneavoastră mi-aţi spus ce credeţi; dar eu nu cred ceea ce exprimaţi în predicile dumneavoastră." Predicatorul i-a răspuns: „Atunci explicaţi-mi dumneavoastră ce credeţi." „Eu cred că o dată cu moartea se sfârşeşte totul."
„Şi eu gândesc la fel", a răspuns predicatorul. „Cum, dumneavoastră credeţi că o dată cu moartea se sfârşeşte totul?" „Desigur", a răspuns el, „moartea pune capăt puterii omului de a mai face rău; moartea pune capăt visurilor dumneavoastră, relaţiilor prieteneşti, pune capăt voinţei dumneavoastră; totul se sfârşeşte o dată cu moartea. Când veţi muri, veţi merge în întunericul cel mai adânc. Pentru mine, moartea pune capăt drumurilor mele pe pământ: toate lacrimile, toată truda, toate decepţiile, toată durerea şi îngrijorările se vor sfârşi. Toate acestea se vor sfârşi în viaţa mea când vine moartea, iar eu mă duc la Domnul meu, în împărăţia Lui."
„Eu nu am priceput acest lucru până acum", a răspuns necredinciosul.
Rezultatul acestei discuţii a fost că omul acela a găsit pacea cu Dumnezeu prin această mărturie. DA, moartea pune capăt tuturor problemelor care au legătură cu viaţa pământească. Pentru copiii lui Dumnezeu din momentul acela începe fericirea veşnică în Paradis împreună cu Cristos, unde este cu mult mai bine. Viitorul lor este pentru veşnicie în locaşurile sfinte ale Casei Tatălui, în slava lui Dumnezeu. Dar ceilalţi? „Partea lor este în iazul de foc care arde cu foc şi cu pucioasă” (Apoc. 21:8).
Ce dulce este odihna de pe faţa luminoasă a lui Isus!
Moartea, păcatul şi durerea, aici nu mai sunt,
Ci odihna, odihna, odihna cerească.
La sânul Mântuitorului acum alerg încrezător.
„Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Isus ca Domn şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit” (Romani10:9).

4 IANUARIE
“Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, şi suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului.” 2 Corinteni 3:18

Dumnezeu s-a revelat (descoperit) prin Isus Cristos în plinătatea harului şi a sfinţeniei Lui. Cine crede din inimă în Cristos, este înălţat la Dumnezeu, fiind aşezat ca urmare a jertfei lui Cristos, în El şi fiind adus înaintea Lui pentru a avea parte de cele mai mari binecuvântări. Prin moartea lui Cristos, păcatul este înlăturat şi prin credinţă omul nu numai că primeşte mântuirea şi pacea, dar este şi aşezat în Cristos, fiind adus astfel în lumina şi sfinţenia prezenţei lui Dumnezeu. Un astfel de om are de pe acum deplina neprihănire şi libertate. Duhul Sfânt care locuieşte în fiecare credincios născut din nou, călăuzeşte sufletul cu bucurie, în prezenţa lui Dumnezeu. El face ca prin credinţă să vedem cu faţa descoperită sfinţenia lui Dumnezeu prin Acela care a fost înviat din morţi, adică prin Domnul Isus Cristos. Ce deosebire faţă de aceia care se întemeiază pe lege!
Când Moise cobora a doua oară de pe munte cu Legea în mână (căci prima dată, când a văzut viţelul de aur a spart tablele mărturiei) faţa lui strălucea, în aşa fel încât poporul nu o putea privi. Dar acum, după ce problema păcatului şi a legii a fost rezolvată în chip dumnezeiesc, noi putem, aşa cum doreşte Dumnezeu, să privim cu faţa descoperită slava lui Isus. Iată un lucru preţios pentru toţi cei care au găsit în adevăr mântuirea în Cristos Isus. Dar mai este însă o latură, cea practică: ca toţi cei care îi aparţin lui Isus să persevereze în viaţa lor, prin credinţă, în această lucrare de a privi continuu faţa Lui. Numai în măsura în care noi trăim acest lucru, se va imprima în fiinţa noastră chipul lui Cristos şi învăţătura Lui, şi aceasta spre slava lui Dumnezeu şi spre marea binecuvântare a mărturiei pe care o dăm în jurul nostru aici pe pământ.


3 IANUARIE
“Cât de plăcute sunt locaşurile Tale, Doamne al oştirilor!” Psalmul 84:1

Inima pe care a găsit-o Dumnezeu are dorinţa să locuiască la El. Această dorinţă îi îndemna pe cei trei ucenici, pe muntele schimbării la faţă, să ceară să clădească trei colibe. Aceasta demonstrează care era starea lor afectivă ca evrei, şi ne mai arată că gândurile lor ar fi putut să-L îndepărteze pe Domnul de la ei, lucru care ar fi fost grav. Ei doreau să-L ţină pe Domnul Isus cu ei, şi astfel El trebuia să rămână cu ei pe pământ. Isus însă nu le putea împlini această dorinţă, dar le-a dat şi lor şi nouă un cuvânt de mângâiere: „Să nu vi se tulbure inima... În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri ... Eu Mă duc să vă pregătesc un loc... Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine ca acolo unde sunt Eu să fiţi şi voi.” În textul din Ioan 14 este oglindită în chip minunat această mare lucrare necunoscută până atunci, că oamenii vor locui în însăşi Casa lui Dumnezeu.
Domnul Isus nu putea să rămână cu ucenicii Lui pe acest pământ care este întinat, pentru că El vrea să-i aibă la El, acolo unde locuieşte sfinţenia şi toate sunt aşa cum le doreşte El. Poporul Lui va locui împreună cu El. „Tată vreau ca acolo unde sunt Eu să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea.” În Exod 15:13 citim: „Prin îndurarea Ta, Tu ai călăuzit, şi ai izbăvit pe poporul acesta. Iar prin puterea Ta îl îndrepţi spre locaşurile sfinţeniei Tale." Cei mântuiţi cântă puterea şi tăria Lui, iar în versetul 17 găsim cu claritate îndeplinirea Legământului Lui pe care El însuşi l-a întemeiat.
Iată ce a făcut Dumnezeu pentru poporul Lui. El vrea să-i dea un loc de odihnă şi nu numai în pustietatea acestei lumi, ci hotărârea Lui este ca poporul Său să intre în locul sfânt.
CRISTOS este creştinismul şi religia noastră. Duhul Sfânt ne conduce NUMAI la El.
Teologia noastră este BIBLIA. Numai pe acestea vrem să le recunoaştem.


2 IANUARIE
“Şi voi, prin El, sunteţi în Cristos Isus. El a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare.”1 Corinteni 1:30

Versetul acesta arată ceea ce a devenit Domnul Isus Cristos pentru noi cei credincioşi, prin moartea Lui de pe cruce, nu ceea ce era El ca făptură în viaţa aceasta pământească şi nici ce era în veşnicie. Apostolul spune: „Prin El (adică prin Dumnezeu) sunteţi în Isus Cristos." Înainte de moartea Lui noi nu puteam fi în Cristos. Legătura cu Cristos Cel viu nu era posibilă înainte de moartea Lui. Cât timp grăuntele de grâu nu moare, rămâne singur. O legătură vie se poate face numai cu un Cristos mort şi înviat.
Este clar că Domnul şi Mântuitorul nostru în sensul textului din Proverbe 8 şi 9, este ÎNŢELEPCIUNEA lui Dumnezeu; dar pentru noi El este înţelepciune abia după moartea Sa prin care toate lucrurile şi-au căpătat un rost al lor. La cruce a fost înfăptuită lucrarea de iertare a păcatelor noastre potrivit cu cerinţele lui Dumnezeu.
 Şi aceasta într-o înţelepciune pe care oamenii cu priceperea lor nu ar fi putut niciodată s-o născocească sau cel puţin s-o înţeleagă - Cristos cel răstignit în care oamenii au văzut slăbiciune a devenit pentru noi, cei aleşi, PUTEREA şi ÎNŢELEPCIUNEA lui Dumnezeu. ÎN El avem şi ÎNDREPTĂŢIREA, SFINŢIREA şi RĂSCUMPĂRAREA.
Niciodată n-am fi putut să ajungem la această moştenire prin propriile noastre puteri. Dumnezeu L-a făcut pe Cristos păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El. Suntem izbăviţi numai prin jertfa Domnului Isus Cristos şi suntem mântuiţi pe temeiul sângelui scump al Mielului fără cusur şi fără prihană.
Avem de-acum numai o ţintă
Şi NUMAI una să vestim
ISUS! ISUS! numai ISUS!
NUMAI de El noi vrem să ŞTIM.

1 IANUARIE
“El Şi-a pus mâna dreaptă peste mine, şi a zis: Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Cel viu. Am fost mort, şi iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu ţin cheile morţii şi ale Locuinţei morţilor.” Apocalipsa 1:17-18

Am trecut pragul unui an nou. Şi ştim cât de importantă este această trecere pentru noi. Ne stau în faţă evenimente a căror împlinire este inevitabilă. Isus Cristos însă este acelaşi, El ţine în mâinile Lui toate lucrurile, toate problemele întregii lumi şi mai cu seamă problemele noastre personale, cele care adesea ne înfricoşează. El îngăduie unele situaţii pentru a ne arăta puterea şi fiinţa Lui minunata. Ioan se afla în exil pe insula Patmos, departe de prietenii lui, în mijlocul unor situaţii grele, având înainte necunoscutul.
Dar tocmai în această stare a venit la el Domnul Isus Cristos Cel înălţat de Dumnezeu, încoronat cu cinste, slavă, putere şi autoritate, aşa cum îl vom vedea cu toţii atunci când va veni ca Judecător. El îşi pune mâna pe ucenicul Lui iubit şi-i spune: „NU TE TEME!" Domnul Isus este Cel viu care era mort şi iată că trăieşte în vecii vecilor, Ce minunat că avem un astfel de Mântuitor viu, care a primit o înviere atât de glorioasă şi căruia I s-a dat toată puterea în cer şi pe pământ! Să ne înfricoşeze acest lucru, sau să avem o perspectivă sumbră despre viitor? NU, El vrea să rămână în toate zilele cu noi. „Nicidecum n-am să te las, cu nici un chip NU te voi PĂRĂSI. Ar fi de dorit să simţim şi noi mâna Lui când ne spune: „Nu te teme!" Poate mai sunt numai câteva clipe până la venirea Lui din nou ca să-i înalţe pe ai Săi în măreţia lui Dumnezeu. Până atunci însă, să-L urmăm cu toată nădejdea şi despărţiţi de toate lucrurile care Lui nu-I plac.
„Nu ţi-am dat Eu oare porunca aceasta: „întăreşte-te şi îmbărbătează-te. NU te înspăimânta şi nu te îngrozi, căci Domnul Dumnezeul tău este cu tine în tot ce vei face?" (Ios. 1:9).

  Sursa AICI