Domnul este aproape!

 14 FEBRUARIE“Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă slava DOMNULUI, şi suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul DOMNULUI.” 2 Corinteni 3:18

Ce binecuvântată este poziţia fiecărui credincios adevărat. Domnul Isus a aşezat în această poziţie binecuvântată pe toţi cei care prin credinţă au intrat în părtăşie cu El, fără nici o excepţie. Ei pot cu faţa descoperită, cu privirea ridicată spre cer să vadă slava lui Isus, Domnul nostru. Ei nu-L cunosc pe El numai ca Mântuitorul care s-a coborât în mizeria păcatelor pentru a ne răscumpăra, ci îl cunosc ca şi cel înălţat la dreapta lui Dumnezeu. De aceea cuvântul ne invită să ne ridicăm ochii ţintă spre acele locuri de sus. Acolo îl vedem noi pe Fiul Omului în cer, căci după ce a fost făcut păcat şi a mers la moarte, a fost încununat cu mărire şi slavă. Fiind uniţi cu El avem putinţa să vedem slava Lui. Fiecare rază de lumină divină ne mărturiseşte că păcatele noastre au fost iertate şi astfel calea către Dumnezeu este deschisă. Noi o vedem prin Duhul şi ne bucurăm de ea. Şi cu cât ne ridicăm mai mult privirea spre cer cu atât mai mult vom fi schimbaţi în chipul slavei Domnului, iar Duhul Sfânt ne va da putere de a înţelege aceste lucruri şi de a gusta binecuvântările cereşti. Prin puterea Duhului Sfânt care locuieşte în noi descoperim tot mai mult chipul şi caracterul lui Cristos, până ce El va veni şi vom fi asemenea chipului Său. „Aşa cum am purtat chipul celui pământesc, tot aşa vom purta şi chipul Celui ceresc” (1 Cor. 15:49).
Dacă credinciosul este pe o cruce şi lumea pe alta, depărtarea morală care-i desparte este într-adevăr foarte mare. Şi dacă depărtarea este foarte mare în teorie aşa ar trebui să fie şi în practică. Lumea şi creştinul n-ar trebui să aibă nici o legătură; şi nu vor avea decât dacă creştinul se leapădă de Domnul şi Stăpânul său. Credinciosul se arată necredincios lui Cristos în măsura în care are legături cu lumea. Să veghem cu gelozie împotriva pornirii înnăscute care ne îndeamnă să ne bizuim pe nădejdi pământeşti. Să rămânem cât mai aproape de Izvor!

 13 FEBRUARIE“Căci noi suntem Templul DUMNEZEULUI celui viu, cum a zis DUMNEZEU: „Eu voi locui şi voi umbla în mijlocul lor; Eu voi fi DUMNEZEUL lor, şi ei vor fi poporul Meu".” 2 Corinteni 6:16

Sfântul privilegiu (drept) de a sluji şi de a fi adoratori ai lui Dumnezeu, aparţine numai acelora care au fost răscumpăraţi prin sângele Fiului Său. Nu există teren comun pe care poate sta necredinciosul cu cel credincios. Am fost mântuiţi prin har pentru a fi puşi deoparte pentru Dumnezeu şi de a fi o mărturie a Domnului Isus în această lume păcătoasă. Domnul Isus a murit din dragoste pentru noi, ne-a mântuit şi tot din dragostea nemărginită a inimii Sale a purtat de grijă ca să fim puşi deoparte din lume şi de a ne strânge în jurul Său.
Câţi copii ai lui Dumnezeu au pierdut cele mai scumpe binecuvântări din pricină că nu au păstrat unitatea tuturor creştinilor ca mărturie pe pământ, prin care Domnul ar fi fost şi mai mult proslăvit. Ce putere de atracţie ar trebui să aibă Numele şi prezenţa Lui pentru fiecare copil al lui Dumnezeu!
Ce important şi valoros ar trebui să fie pentru noi, copiii Iui Dumnezeu să ne ocupăm locul nostru şi să ne adunăm NUMAI acolo unde Domnul Isus este punctul central al strângerii laolaltă. Psalmistul spunea odinioară: „Sufletul meu suspină şi tânjeşte de dor după curţile Domnului." Dacă credincioşii din vechime au avut astfel de sentimente în legătură cu cortul pământesc cu cât mai mult ar trebui noi să fim pătrunşi de lucrurile duhovniceşti. Prezenţa Domnului va fi bucuria noastră cerească, El vrea însă ca de pe acum să
gustăm din această mare bucurie.
Noi nu înlăturăm vechiul aluat ca să îmbunătăţim firea noastră rea şi stricată, nici să dobândim firea nouă, pentru că o AVEM. Noi avem viaţa şi din pricina acestei vieţi lepădăm răul! Nu este nimic adevărat, nimic mulţumitor decât ÎN Cristos. În afară de El „totul este deşertăciune şi goană după vânt."

 12 FEBRUARIE
“Când te va duce DOMNUL în ţara Cananiţilor, Hetiţilor, Amoriţilor, Heviţilor şi Iebusiţilor, pe care a jurat părinţilor tăi că ţi-o va da, tară unde curge lapte şi miere, să ţii următoarea slujbă în luna aceasta: timp de şapte zile, să mănânci azimi.” Exodul 13:5-6

Odată cu luarea în stăpânire a ţării făgăduite, a poporului Israel, a fost întemeiată şi slujba divină pentru Dumnezeu. Slujba începea cu Pastele şi cu prăznuirea azimilor, timp de şapte zile. Dumnezeu este sfânt şi de aceea slujba pentru El trebuie să fie sfântă în tot timpul vieţii noastre. La închinare nu era îngăduit să se găsească nici un pic de aluat şi nici să fie vreo atingere de el. În Cuvântul lui Dumnezeu aluatul este o imagine a răului. În 1 Corinteni 5 găsim îndemnul: „să prăznuim Pastele nu cu un aluat de răutate şi viclenie, ci cu azimile curăţiei şi ale adevărului." Viaţa ÎN Cristos Isus este pentru noi o închinare în adevăr şi în duhul slavei. Suntem străini şi călători aici pe pământ, dar în duh gustăm încă de pe acum slava din locurile cereşti, pe care Dumnezeu ne-a dat-o ÎN Domnul Cristos. Acum, slujba noastră înţeleptă este de a aduce trupurile noastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu şi de a nu ne potrivi chipului veacului acestuia. Noi am fost aleşi
pentru această închinare şi de aceea să nu obosim, ci să ne desprindem de orice poftă pământească, pentru ca Evanghelia lui Dumnezeu să fie auzită şi El să fie slăvit ÎN Isus Cristos.
Domnul Isus să ne ajute să umblăm în Duh, pentru ca copiii noştri şi toţi cei din jur să vadă adevărul Evangheliei lucrând cu putere în noi. Aceasta se va întâmpla dacă noi suntem gata să îi încredinţăm TOATĂ viaţa noastră lui Dumnezeu şi dacă trăim într-o sfântă despărţire de orice rău.
Nu pot să fiu fericit la adăpostul pragului uns cu sângele Mielului dacă în locuinţa mea este aluat. Deşi nu este temelia mântuirii, totuşi sfinţenia vieţii este legată de bucuria mântuirii. Israelitul nu era mântuit prin azimi, ci prin
sânge.
11 FEBRUARIE
“Te voi scăpa, şi nu vei cădea sub sabie, ci viaţa îţi va fi prada ta de război, pentru că ai avut încredere în Mine, zice DOMNUL.” Ieremia 39:18

Ebed-Melec care era etiopian, deci nu era din poporul Israel, era în casa împăratului din timpul războiului cu haldeii. Neascultarea şi păcatele iudeilor L-au făcut pe Dumnezeu să-i îndepărteze de la faţa Sa, iar proorocul Ieremia trebuia să le proorocească din însărcinarea Stăpânului lor, judecata.
Căpeteniile lui Iuda din această cauză au rugat pe împărat să-i lase să-l omoare pe Ieremia (Ier. 38:4). Împăratul s-a arătat neputincios şi l-a dat pe mâna lor. Proorocul a fost aruncat într-o groapă în care nu era apă, ci numai noroi; şi astfel iudeii credeau că vor scăpa de el. Dar acest etiopian, a avut tăria şi îndrăzneala din partea lui Dumnezeu să ceară împăratului îngăduinţa de a scoate din groapă pe Ieremia, contrar voinţei căpeteniilor. Ebed-Melec a fost respins şi urât de ceilalţi din această pricină. Dumnezeu prin Ieremia a
transmis etiopianului răsplătirea care-l aşteaptă din partea Celui Prea înalt pentru fapta sa. Ce frumos! În mijlocul unui popor renegat, care se socotea popor al lui Dumnezeu, a fost răsplătită lucrarea bună a unui păgân.
Un caz asemănător întâlnim în 2 Tim. 1:16-17: Acolo găsim un om pe nume Onisifor, care merită a fi lăudat deoarece s-a strecurat printre toţi până la temnicer şi a întrebat de Pavel. Apostolul vorbeşte clar despre el că a avut curaj şi nu s-a ruşinat să-l viziteze chiar şi atunci când era în lanţuri. L-a îmbărbătat adesea pe Pavel cu prezenţa sa, de aceea dorea ca Domnul să-l binecuvânteze. Suntem siguri că lucrul acesta s-a îndeplinit întocmai, deoarece Acela care a spus: „Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă" (Mat. 5:7), rămâne credincios Cuvântului Său, chiar şi în zilele noastre.Când copiii lui Dumnezeu se găsesc în cele mai mari încurcături şi greutăţi, au parte totuşi de cele mai frumoase arătări ale purtării de grijă şi ale lucrării lui Dumnezeu; tocmai de aceea El pune adesea la încercare pe credincioşi ca să li se descopere cu atât mai măreţ cu cât încercarea este mai grea.

 10 FEBRUARIE
“Sau dispreţuieşti tu bogăţiile bunătăţii, îngăduinţei şi îndelungii Lui răbdări? Nu vezi tu că bunătatea lui DUMNEZEU te îndeamnă la pocăinţă?” Romani 2:4

Dumnezeu este dragoste. El nu doreşte moartea păcătosului, îndurarea Lui ar fi putut ajunge la capăt de mult căci în zilele noastre nu sunt mai puţine nelegiuiri ca pe timpul lui Noe. Eclesiastul spune în cap. 8 vers. 11: „Pentru că nu se aduce repede la îndeplinire hotărârea dată împotriva faptelor rele, de aceea este plină inima fiilor oamenilor de dorinţa să facă rău." Iată dar pe om: în loc să folosească îndelunga îndurare a lui Dumnezeu pentru mântuirea sufletului său, el îngrămădeşte păcat peste păcat, mii şi mii de păcate fără să se gândească la vreo judecată. Dar în acest fel oamenii se înşeală singuri. Nu-i oare o îndurare deosebită a lui Dumnezeu arătată faţă de tine în faptul că deşi vede în faţa ta un munte mare de păcate, El totuşi îţi dă sănătate,
bunăstare pământească de zeci de ani, poate. Dacă lucrează în alt chip cu tine şi îţi trimite o durere, o suferinţă pe calea vieţii tale sau îţi răpeşte ce ai tu mai drag pe pământ, să şti că şi acestea fac parte din îndurarea lui Dumnezeu faţă de tine. El caută cu orice chip să-ţi abată picioarele de pe calea pierzării veşnice.
Cum a fost cu văduva din Sarepta? Moartea fiului ei a adus-o la următoarea mărturisire: „Ai venit la mine doar ca să îi aduci aminte lui Dumnezeu de nelegiuirea mea şi astfel să-mi omori fiul” (1 Împ. 17:18).
Lasă-te iubite suflet condus de dragostea lui Dumnezeu spre pocăinţă. Vei avea un câştig imens: VIAŢA VEŞNICĂ. Dacă tratezi cu indiferenţă îndurarea lui Dumnezeu, arătată chiar şi când El, din dragoste vrea să te îndrepte prin suferinţă, atunci ar trebui să-ţi fie frică de întâlnirea cu El. Dar tu nu ştii timpul când te vei întâlni cu El, de aceea vino chiar acum la Domnul Isus care a murit pentru păcatele tale. Nu amâna, căci „grozav lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului celui Viu." „Pregăteşte-te să-L întâlneşti pe Dumnezeu..."

9 FEBRUARIE
“Cine îşi aduce aminte de certare apucă pe calea vieţii; dar cel ce uită mustrarea apucă pe căi greşite.” Proverbele lui Solomon 10:17

Cât de adevărat şi esenţial este în conţinutul lui acest verset. Cine umblă potrivit acestor îndrumări va avea izbândă în calea lui şi nu se va poticni. Cu cât mai mult vor sta astfel lucrurile dacă noi în permanenţă ne lăsăm călăuziţi de Cuvântul Lui Dumnezeu! Niciodată nu putem spune că suntem prea în vârstă ca să învăţăm din Sfânta Scriptură zi de zi. Şi în acesta împrejurare îl avem ca exemplu pe Domnul Isus. El putea spune: „El îmi trezeşte în fiecare dimineaţă, El îmi trezeşte urechea ca să ascult cum ascultă nişte ucenici” (Isa. 50:4). Ca om adevărat umbla în deplină dependenţă de Dumnezeu şi Tatăl Său şi zi de zi îşi lăsa urechea trează pentru a fi învăţat. Viaţa noastră ar fi cu totul altfel dacă noi am fi mai asemănători cu El. Cu cât suntem mai dependenţi de Domnul nostru cu atât mai uşoară ne este şi mustrarea. Sunt pe pământ unii ucenici care tot timpul stau în apropierea învăţătorului. Ei fac mari progrese în lucrurile duhovniceşti. Aşa se va întâmpla şi cu noi pe
măsură ce noi ne apropiem tot mai mult de El, căci cine este învăţător ca El?
Încrederea în noi înşine şi respingerea mustrărilor duc la depărtarea de adevăr. Cei care iubesc sfatul sunt pe calea vieţii şi al adevăratei bucurii. Să nu fim ca animalele care trebuie strunite cu un frâu şi un ham. Să ascultăm ce zice Domnul: „Te voi sfătui şi voi avea privirea îndreptată asupra ta." Căile proprii au un sfârşit amar. Neascultarea unora i-a dus la legături cu lumea care i-a încercuit rapid şi i-a înghiţit încât să nu mai lase nici o urmă şi nici un glas de om credincios.
Noi trebuie să dăm poporului numai ce am primit de la Dumnezeu şi nimic mai mult. Trebuie să îi punem pe oameni să se confrunte cu Cuvântul lui Dumnezeu. Iată marele temei al slujbei pentru Domnul în toate timpurile.
Toate celelalte NU au preţ. Toate învăţăturile omeneşti, oricât de interesante ar fi, vor trece, dar El rămâne pentru vecie!

8 FEBRUARIE
“Trebuie ca El să crească, iar eu să mă micşorez.” Ioan 3:30

Te mai iubeşti încă atât de mult încât eşti în stare să păstrezi supărarea faţă de
cineva care nu te-a băgat în seamă în loc să-l întâmpini cu dragoste prietenească? Te mai iubeşti încă atât de mult încât faţa şi inima ta se schimbă ca un barometru atunci când cineva te întâmpină cu mai puţină căldură? Te mai iubeşti atât de mult încât te simţi bine numai în societatea celor care te stimează şi te îndepărtezi de cei care îţi spun adevărul? Eşti încă atât de mare în ochii tăi încât inima îţi este profund supărată când nu ţi se recunoaşte dreptatea pe care socoteşti că o ai? Te mai iubeşti atât de mult încât nu poţi fi liniştit până ce nu-ţi atingi ţelul propus, chiar cu preţul unor sacrificii? Tu te numeşti copil al lui Dumnezeu şi te mai iubeşti atât de mult că nu poţi fi deosebit de unul din lume? Când vei deveni aşa de mic în ochii tăi, încât să-ţi fie indiferent dacă oamenii te onorează sau nu?
Cine poartă în inima lui o singură dorinţă arzătoare, aceea de a-L cunoaşte pe Domnul Isus zi de zi mai bine şi de a-L proslăvi, acela va pierde dragostea pentru persoana sa şi va deveni asemenea învăţătorului său. Iubirea de sine este roadă firii pământeşti şi o trăsătură a oamenilor din zilele de pe urmă (2 Tim. 3:2). Vrei să te asemeni lor?
Învaţă de la David, omul după inima lui Dumnezeu. Dispreţuirii venite din partea fiicei lui Saul a răspuns: „Vreau să mă arăt şi mai de nimic decât de data aceasta, şi să mă înjosesc în ochii mei..." (2 Sam. 6:22). Mândria înseamnă îndumnezeirea EULUI tău. Cel mândru are o părere prea înaltă despre sine. El îşi atribuie dreptul la cinstea care îi aparţine lui Dumnezeu şi numai Lui. Valetul celui din urmă împărat al Germaniei spunea despre stăpânul său: „Nu pot tăgădui că era încrezut. Dorea să ocupe locul din centru în orice problemă. Cu ocazia unui botez, ar fi vrut să fie în locul copilaşului; cu ocazia unei căsătorii în locul miresei; iar cu prilejul unei înmormântări pe cel al defunctului...!" Acesta a fost şi păcatul lui Nebucadneţar, păcat care l-a coborât în rândul dobitoacelor.

Sursa AICI