Domnul este aproape!

29 FEBRUARIE
“Nu zice: Cum se face că zilele de mai înainte erau mai bune decât acestea? Căci nu din înţelepciune întrebi aşa.” Eclesiastul 7:10

 Dumnezeu a vrut în vremea din vechime ca poporul Său să cunoască puterea şi îmbărbătarea Lui. De exemplu mica rămăşiţă din Iuda care s-a întors din Babilon şi a început să pună piatra de temelie pentru noul Templu, era întristată de faptul că templul refăcut este foarte mic în comparaţie cu cel al lui Solomon. Atunci au auzit glasul Domnului care spunea: „Şi voi umplea de slavă Casa aceasta” (Hag. 2:7-9). Da, în faţa credincioşilor sunt înfăţişate binecuvântările slăvite ale prezenţei stăpânirii lui Mesia în zilele viitoare, pentru a-i întări. Aşa sunt şi promisiunile de la Apocalipsa 2 şi 3 făcute celor care vor birui în adunări; ele sunt legate de viitor. În Evrei 10:32 credincioşilor le sunt arătate zilele trecute pentru a fi îmbărbătaţi şi ridicaţi la aceeaşi bucurie a credinţei. Duhul Sfânt este interesat de noi printre altele îndeosebi în sensul de a ne arăta viitorul binecuvântat. Încercările vor avea un sfârşit, iar partea noastră este o veşnică bucurie. Noi vom purta chipul Celui ceresc. „Căci pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie cel întâi născut dintre mai mulţi fraţi."
De aceea să facem cum făcea apostolul Pavel: „Uitând ce este în urma mea şi
aruncându-mă spre ce este înainte alerg spre ţintă pentru premiul chemării cereşti al lui Dumnezeu în Cristos Isus."
Domnul nu ne pune în faţă întinderea unui drum lipsit de încercări şi strâmtorări; dimpotrivă, ne spune că le vom întâlni şi pe unele şi pe celelalte; dar ne dă făgăduinţa că rămâne cu noi în mijlocul acestor încercări, ceea ce este nespus de bine. Este mai bine să ai pe Dumnezeu cu tine în greutăţi, decât să scapi de ele. Să fim siguri că inima lui Dumnezeu bate o dată cu inima noastră şi este esenţial să simţim acest lucru. Să privim deci mereu la El de unde ne vine ajutorul şi scăparea.

28 FEBRUARIE
“Îmbrăcaţi-vă cu toată armătura lui DUMNEZEU, ca să puteţi ţine piept împotriva uneltirilor diavolului.” Efeseni 6:11

În epistola către Efeseni găsim o bogată revelare a binecuvântărilor personale şi comunitare în legătură cu poziţia noastră ÎN Cristos. Prin această epistolă suntem conduşi pe culmi care sunt foarte înalte pentru credincios şi primim înştiinţări şi destăinuiri care sunt „taine ale Iui Cristos" privind Adunarea Sa. Bărbaţilor Vechiului Testament nu li s-au făcut asemenea descoperiri. Acela căruia i s-a revelat o asemenea comoară nesecată a lui Cristos a fost Pavel.
Primirea acestui adevăr dumnezeiesc impune responsabilitate şi o purtare cu credincioşie. La Pavel găsim acest lucru foarte clar. Lui i-a fost dat un ţepuş în carne ca să nu se umfle de mândrie. Iată cum trebuie privită tema capitolului Efeseni 6;Când poporul Israel a intrat în ţara făgăduinţei a avut de luptat contra duşmanilor băştinaşi care locuiau în ţară. Noi suntem aşezaţi în locurile cereşti, în Cristos şi partea noastră sunt binecuvântările de sus. În momentul în care gustăm prin credinţă aceste binecuvântări, se ridică împotriviri ale duşmanilor din locurile cereşti, De aceea este necesar să îmbrăcăm toată armătura lui Dumnezeu pentru a putea ţine piept vrăjmaşului. Nu-i o luptă împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva stăpânirilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii.
Conduşi pe aceste culmi ale revelaţiei dumnezeieşti, este primejdios să cădem în trufia duhovnicească. De aceea să fim tari în Domnul şi nu în noi înşine.
Nici o parte a armăturii nu are voie să lipsească, căci atunci duşmanul găseşte locul neînarmat şi nu putem rezista Ia împotrivirile lui.
De câte ori intenţionezi să ieşi afară din tabără (Evrei 13) ai de luptat cu argumentele minţii tale, care vrea să se opună. Dacă te supui acestor raţiuni, niciodată nu vei putea gusta bucuria pe care o au cei din afara taberei.

 27 FEBRUARIE
“Căci acolo unde sunt doi sau trei adunaţi pentru Numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor.” Matei 18:20

Cu câtă claritate relatează aceste cuvinte despre dragostea şi preocuparea lui Dumnezeu faţă de noi! El nu numai că îl mântuieşte pe cel pierdut şi-l face părtaş poporului Său, dar El ne şi strânge în jurul PERSOANEI Fiului Său prea Iubit pentru a-l adora. Deşi acum El nu este în chip văzut în mijlocul nostru cum a fost în ziua învierii, totuşi El este prezent în mijlocul poporului Său, prin acţiunea şi adevărul Său care este forţa motrice a creştinilor.
Deosebirea este că atunci putea fi pipăit, putea fi privit cu ochiul firesc, pe când astăzi îl vede numai ochiul credinţei. El însuşi a spus: „Ferice de cei ce nu văd şi cred." Ce bucurie a fost pentru ucenici să-l aibă pe Domnul în mijlocul lor! Tot aşa şi azi unii creştini pot să spună cât de minunat, de frumos şi nespus de preţios este să savurezi prezenţa Lui când credincioşii sunt adunaţi în Numele Lui. Domnul a spus odată: „Unde sunt Eu să fie şi slujitorul Meu." De aceea este de o mare importanţă pentru fiecare credincios să fie pătruns de preocuparea pentru locul unde a prezis Domnul că va fi prezent. Ce har de a descoperii prezenţa Lui şi de a da loc Duhului Sfânt ca UNIC conducător în strângerile laolaltă. Acolo (şi numai acolo) vor curge râuri de binecuvântări şi inimile vor primi ceea ce au nevoie. Prin rugăciune, Îi putem spune toate greutăţile noastre. Şi ce binecuvântare să ne ocupăm locul la Masa Lui, amintindu-ne de moartea Lui, aducându-I jertfe de laudă şi adorându-L. Este partea cea bună a fiecărui copil al lui Dumnezeu de a ocupa locul în prezenţa lui Dumnezeu. De ar cunoaşte şi de ar savura fiecare copil al lui Dumnezeu locul acesta.
Adunarea lui Dumnezeu nu este un nume, o formă, o pretenţie, sau o închipuire. NU, ea este o realitate dumnezeiască un aşezământ a lui Dumnezeu pe care El l-a pecetluit şi l-a întărit. Adunarea lui Dumnezeu este un Trup viu, mântuit format şi adunat de Duhul Sfânt, pentru a mărturisi în TOT universul că Numele lui Isus este de AJUNS.

 26 FEBRUARIE
“Căci cine te face deosebit? Ce lucru ai, pe care să nu-l fi primit?” 1 Corinteni 4:7

Ce groaznic este duhul plăcerii de sine, al îngâmfării duhovniceşti! Mai repede decât ne aşteptăm îşi poate găsi acces în inimile noastre. Cât de lesne ne vine a crede că stăm bine înaintea Domnului, dar chiar prin felul acesta urmează căderea. Să ne ferim fiecare în parte de această înşelăciune. Ce uşoară este căderea de la Filadelfia la Laodicea. Se uită foarte uşor că binecuvântările duhovniceşti sunt daruri duhovniceşti, şi dacă se laudă cineva cu ele, demonstrează că nu mai recunoaşte adevărul. Se vorbeşte mult: „Eu sunt bogat... şi nu duc lipsă de nimic" şi nu şti ce sărăcăcios, orb şi gol eşti în privinţa lucrurilor duhovniceşti. Împotriva celor îngâmfaţi duhovniceşte, Dumnezeu are cuvinte de cercetare. Această îngâmfare merge mereu crescând până ajunge în Babilon şi spune: „Şed ca împărăteasă, nu sunt văduvă şi nu voi şti ce este tânguirea." Dar Dumnezeu adaugă: „Tocmai pentru aceasta într-o singură zi vor veni urgiile peste ea ... căci într-o clipă ţi-a venit judecata” (Apoc. 18:7-10).
Să ne păzim toţi care suntem copii ai lui Dumnezeu de îngâmfarea babiloniană care poate să-şi găsească cale de acces spre inimile noastre aşa de repede. Să ne bucurăm de tot ceea ce ne-a dăruit Dumnezeu în nemărginitul Său har şi în deplină umilinţă, în ascultare să ne bucurăm de El, în El şi pentru El! Numai aşa va fi slăvit El şi prin El, Tatăl şi Dumnezeul nostru!
Cum reacţionăm dacă un altul în locul nostru este ales pentru a împlini funcţia pe care o dorim, dacă un coleg este promovat atunci când noi suntem lăsaţi de o parte; dacă un frate este onorat şi noi rămânem în umbră; dacă suntem întrecuţi de un altul? Fac acestea să se trezească în noi sentimente de gelozie sau de pizmă, ori dimpotrivă ne bucurăm de înaintarea aproapelui nostru? Ne place ca Diotref, să ocupăm locul cel dintâi? Putem spune şi noi ca Ioan Botezătorul: „Trebuie ca El să crească, iar eu să mă micşorez"?

25 FEBRUARIE
“Ori încotro ar cădea copacul, fie spre miazăzi, fie spre miazănoapte, în locul unde cade, acolo rămâne.” Eclesiastul 11:3

În ultimul verset al capitolului 12 Eclesiastul spune că Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată, fie bună, fie rea, fie ascunsă, fie vizibilă. La fel citim în epistola către Romani 14:10: „Căci toţi ne vom înfăţişa înaintea scaunului de judecată a lui Cristos." Ce va ieşi acolo la iveală? Doar ceea ce am fost şi am făcut aici în viaţa pământească. Fiecare din noi trebuie să dea socoteala despre sine însuşi în faţa lui Dumnezeu (Rom. 14:12). Dar Dumnezeu îi dă fiecărui om posibilitatea în aceste zile pe care le mai trăieşte pe pământ, să-şi recunoască toate păcatele sale, să se pocăiască şi să primească iertarea şi pacea cu Dumnezeu. Cine spune că nu se poate şti dacă ai sau nu iertarea păcatelor arată prin aceasta că nu cunoaşte Cuvântul lui Dumnezeu, îl face mincinos pe Dumnezeu care a spus categoric: „Oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit" (Rom. 10:13).
Aceasta-i învăţătura biblică pentru păcătos. Decizia pentru starea ta din veşnicie trebuie neapărat clarificată în această viaţă pământească. Două porţi stau deschise: una largă şi una îngustă. Dacă intri pe cea largă, la sfârşitul vieţii tale nu mai există nici o posibilitate de decidere. Dacă chiar ai lăsat în urma ta o duzină întreagă de fraţi şi de surori ca să se roage pentru iertarea sufletului tău zi şi noapte, de ar da toată averea pentru a curma soarta ta este tot degeaba. „Oriunde cade copacul, în locul acela va rămâne!" Ce cutremurător! Vrei să trăieşti în păcate ca la urmă alţii să se roage zadarnic pentru sufletul tău? Dumnezeu nu se lasă batjocorit. Opreşte-te şi recunoaşteţi păcatele şi cere iertare Mântuitorului! Astfel vei primi iertarea păcatelor,căci, „oricine crede în El, nu va fi judecat” (Ioan 3:18).
Oamenii nu vor să se pocăiască fiindcă Dumnezeu le cere nu să primească o religie oarecare, ci o naştere din nou, nu numai să ştie că Evanghelia e bună, ci să-L primească pe Isus ca Mântuitorul lor personal.

24 FEBRUARIE
“Ferice de cei blânzi, căci ei vor moşteni pământul!” Matei 5:5

Blândeţea este astăzi o plantă foarte rară, care este socotită de mulţi dintre noi doar ca o neghină care ar trebui distrusă. De cei blânzi se vorbeşte uneori cu un ton înjositor. Nu sunt luaţi în serios, sunt consideraţi laşi şi slabi. Dar Domnul Isus judecă altfel. În a treia fericire se spune despre ei că sunt fericiţi.
De multe ori sunt apreciaţi ca fericiţi oamenii care fără jenă şi bun simţ îşi realizează planurile lor în paguba altora. Dar dacă Domnul Isus spune că cei blânzi sunt fericiţi, este sigur că aşa stau lucrurile deoarece El nu greşeşte niciodată. Cei blânzi îl urmează pe Acela care este izvorul blândeţii, care nu a răspuns cu ocară când a fost jignit, care nu ameninţa când cineva îi făcea rău, căci El se bizuia pe Dumnezeul Lui, care judecă totul cu dreptate. Cei blânzi nu se opun constrângerilor de afară. Dacă îi loveşte cineva pe obrazul drept, îl întorc şi pe cel stâng (Matei 5:38-48). Lumea îi declară pe cei blânzi oameni fără caracter sau slabi, dar în realitate cel blând este cel mai curajos. Curajul se arată în aceea că el suportă totul în voia lui Dumnezeu, în puterea lui dumnezeiască. Firea noastră naturală nu iubeşte blândeţea; noi numai ÎN Domnul Isus putem găsi un exemplu adevărat şi ideal demn de urmat. Calea pe care Îl urmăm este plină de binecuvântări şi de răsplătiri, chiar începând de aici de pe pământ şi continuând când vom fi în cer, la El. De L-am urma cu toţii pe Domnul Isus ca să putem fi cât mai fericiţi în viaţa noastră practică.
Evanghelistul D.L. Moody nu primise chiar cea mai bună instrucţie.
Numeroasele scrisori care ne-au rămas de la el sunt pline de greşeli. Din punct de vedere fizic n-avea nimic atrăgător, iar vocea lui avea un timbru nazal. Dar toate acestea nu L-au împiedicat pe Dumnezeu să-l folosească pentru a zgudui lumea moartă în păcate. Era de fapt opera lui Dumnezeu şi nu a lui personală. Iată marele secret!

23 FEBRUARIE
“Atunci Petru a luat cuvântul, şi I-a zis: Iată că noi am lăsat tot, şi Te-am urmat; ce răsplată vom avea?” Matei 19:27

Nimic nu ne încleştează mai mult decât preocuparea pentru lucrurile văzute şi pipăibile. În momentul când duşmanului i-a reuşit să ne abată privirea de la lucrurile cereşti, atunci ne umple inima cu lucrurile pământeşti, văzute.
Credinţa nu mai este aşa de neclintită ca în zilele când noi NU ne ghidam după lucrurile deşarte şi pământeşti. Pe când Domnul Isus îi avertiza pe ucenici despre influenţa negativă a lucrurilor pământeşti asupra inimii lor, Petru întreabă: „Ce răsplată vom avea?" Desigur că nu-i uşor să părăseşti totul, dar cine o face pentru Numele Său, va fi înzecit răsplătit. Cine părăseşte ceva pentru voia lui Isus nu pierde de fapt nimic, deoarece va fi răsplătit de El.
Ce parte aleasă pentru apostoli ca şi pentru toţi care ascultă glasul lui Isus şi părăsesc bucurii pământeşti, căci vor fi răsplătiţi „înzecit" şi chiar „însutit".
Deja aici pe pământ au această bucurie înaltă, o recunoaştere mai profundă şi o linişte aleasă iar pentru viitor le este asigurată viaţa veşnică, pe care tânărul bogat a pierdut-o tocmai din cauza iubirii bogăţiilor pământeşti. Duşmanul sufletelor se străduieşte să lege inimile noastre cu lucruri pământeşti. El caută să ne facă să vedem lucrurile ca o pierdere dacă noi, potrivit voii Domnului, ne despărţim de unele lucruri pe care ni le oferă această lume.
Nu merită oare Domnul nostru să ne debarasăm de orice lucru care caută să ne depărteze de El? Este oare o răsplată mai mare pentru noi decât El însuşi şi dragostea Lui?
Se poate să recunoşti că mântuirea este NUMAI în Isus şi în nimeni altul, dar este cu totul altceva când descoperi prin credinţă adevărata esenţă şi temelie a mântuirii şi o iei ca fiind a ta însuţi, ştiind că eşti mântuit. Numai o încredinţare personală ne dă pacea după care suspină atâţia, aşa zişi, „creştini."



22 FEBRUARIE
“Dar cetăţenia noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm ca Mântuitor pe DOMNUL ISUS CRISTOS.” Filipeni 3:20

La oamenii credincioşi care încă de pe acest pământ trăiesc aşa cum se trăieşte în locaşurile în care vrea să ne ducă Domnul Isus, vom găsi o viaţă cerească. Este imposibil ca o inimă în comuniune cu inima lui Cristos să fie în acelaşi timp şi în legătură cu lumea. Duhul Sfânt ne avertizează să ne ţinem ochii aţintiţi asupra lui Cristos în tot timpul cât ţine călătoria noastră aici. Pavel dorea să vadă descoperirea lui Cristos în slava Sa, de aceea ochii săi erau aţintiţi către cer de unde îl aştepta pe Cristos. El s-a debarasat de tot ce ar fi putut să se aşeze între el şi Isus, şi astfel trăia în aşteptarea Domnului.
OARE ESTE ACEASTA ŞI AŞTEPTAREA NOASTRĂ? Această aşteptare dă mângâiere şi putere pentru viaţa noastră practică. Dacă Domnul Isus ar fi mereu comoara inimii noastre nu am mai fi învinşi de necazurile şi greutăţile prin care trecem. Dragostea care îl împinge pe Domnul să ne ia acasă ne va lumina cu toată puterea ei. Faptul că El însuşi va veni pentru a ne lua la El este o dovadă a dragostei Lui. Cât de mult ar trebui să fie inima noastră încărcată de bucurie la acest gând măreţ! El, care a murit pentru noi şi acum trăieşte pururea, se preocupă îndeaproape şi aşteaptă în dragostea Lui clipa când va înălţa Mireasa Sa prea iubită în casa Tatălui. De-ar fi inima noastră plină de dorul de a fi acolo unde este El!
Un creştin ar trebui să aibă îndrăzneală ca Domnul Cristos: Fii viteaz pentru Dumnezeul tău! Fii ca El în iubire: gândeşte cu bunătate, vorbeşte cu bunătate, lucrează cu bunătate! Fii ca El în sfinţenie! A fost El plin de râvnă? Fii şi tu tot aşa. A fost El lipsit de iubire de sine? Fii la fel! A fost El evlavios? Fii plin de râvnă în rugăciunile tale! A fost El răbdător? Deprindete şi tu să rabzi şi să suferi! El este marele Model de la care avem tot timpul de învăţat. Umblă în aşa fel încât să cunoască toţi că eşti cu Isus.


21 FEBRUARIE
“Pentru că n-aţi fost întâiaşi dată, de aceea ne-a lovit DOMNUL DUMNEZEU nostru, căci nu L-am căutat după lege.” 1 Cronici 15:13

Chivotul care reprezenta sfinţenia şi maiestatea lui Dumnezeu a căzut în mâna filistenilor. Aceştia l-au trimis pe un car nou în ţinutul Israelului.
Indicaţiile lui Dumnezeu ca chivotul să fie dus pe umerii leviţilor le erau necunoscute filistenilor. Ani de-a rândul chivotul a rămas ascuns până când David, omul după inima lui Dumnezeu, s-a urcat pe tron. Dorinţa lui era de-a aduna poporul în jurul chivotului lui Dumnezeu în Sionul pe care Cel Veşnic şi la ales. Dar David nu a respectat instrucţiunile de transport al chivotului cum poruncise Dumnezeu şi de aceea Uza a trebuit să moară. Dumnezeu a trebuit să facă această spărtură întrucât El este sfânt. Spaimă mare a intrat în David şi slujitorii săi, încât după aceea chivotul a fost dus în Sion conform poruncilor date de Dumnezeu. Ce stare binecuvântată. Dumnezeu îşi ocupă locul în mijlocul poporului Său. Ce învăţătură serioasă pentru zilele noastre.
Azi mai mult ca oricând nu se iau în considerare gândurile lui Dumnezeu despre Adunare, unitatea creştinilor şi felul cum a fost poruncit de El să decurgă adunările lor. Dumnezeu nu ne-a lăsat în necunoştinţă. În Matei 18:20 ni se dau indicaţii clare în această direcţie. Unde sunt doi sau trei adunaţi pentru Numele Său, acolo Domnul este şi El în mijlocul lor. Numai acolo poate Să-şi manifeste prezenţa, să dea expresia unei Adunări a lui Dumnezeu. De ne-ar da Domnul har înzecit, ca să preţuim acest loc sfânt şi scump şi fiecare gând omenesc, fiecare faptă să le îndepărtăm din mijlocul nostru ca El să-şi poată ocupa locul în mijlocul nostru, El Căpetenia trupului Său spre a-şi primi slava cuvenită.
Din partea Satanei puteţi să întemeiaţi orice, puteţi să fiţi ce vreţi, dar numai Adunarea lui Dumnezeu nu; căci pe aceasta el o urăşte de moarte şi va căuta prin tot ce-i stă în putinţă s-o vatăme şi s-o ruineze.


20 FEBRUARIE
“Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor, pe care DUMNEZEU Şi l-a câştigat.” 1 Petru 2:9

Înainte ca Dumnezeu să dea poporului Israel primele porunci prin Moise, le-a dezvăluit ce binecuvântări vor primi dacă vor respecta toate legile Sale. Dumnezeu a spus: „Îmi veţi fi o împărăţie de preoţi şi un neam sfânt" (Exod. 19:5-6). Tot poporul a răspuns: „Vom face tot ce a zis Domnul". Aşa s-a înţeles Dumnezeu şi poporul, „să meargă împreună" (Amos 3:3). Aceasta a fost temelia legământului dar care în curând a fost întreruptă de popor. Chiar dacă, Core mai târziu se baza pe promisiunile lui Dumnezeu totuşi el a călcat în mod grosolan condiţiile legământului. Dumnezeu a trebuit să pedepsească cu moartea răzvrătirea lui. Poporul nu putea să devină o împărăţie de preoţi.
Şi totuşi acum Dumnezeu şi-a ales un popor ca să fie al Său. Noi suntem „o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu şi L-a câştigat." Dar pe bună dreptate ne putem întreba care din noi am împlini toate cerinţele lui Dumnezeu? Desigur că absolut nici unul, dar a fost Unul fără cusur, care a luat asupra Lui toate păcatele şi ocara noastră. Deci în ce priveşte sfinţenia lui Dumnezeu, ea este pe deplin satisfăcută şi El putea să facă din noi ceea ce suntem, copii ai lui Dumnezeu, zidiţi pe temelia morţii lui Isus Cristos.
Harul s-a înmulţit şi mai mult decât păcatele noastre. Să nu vestim oare puterea minunată a Aceluia care ne-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată?
Jertfa Domnului Isus este temelia păcii credinciosului şi totodată ea osândeşte o lume vinovată. Acelaşi sânge care curăţeşte cugetul credinciosului şi-i dă o pace desăvârşită, învinovăţeşte păcatul mânjit şi păcatul ajuns la culme.
Aceeaşi lucrare a Fiului lui Dumnezeu, care dezbracă lumea de haina ei şi o lasă fără nici o dezvinovăţire, îmbracă Adunarea într-o haină slăvită de neprihănire şi-i umple gura de laude veşnice.

19 FEBRUARIE
“Întăriţi-vă dar mâinile obosite şi genunchii slăbănogiţi; croiţi cărări drepte cu picioarele voastre!” Evrei 12:12-13

Nu-i acesta un lucru serios în zilelor noastre? Câte mâini obosite şi câţi
genunchi slăbănogiţi există astăzi printre copiii lui Dumnezeu! Care este cauza? Merită o preocupare mai îndeaproape acest text.
Mai întâi de toate poate că există o întrerupere, un scurt circuit în comuniunea noastră cu Domnul, dar şi durerile şi necazurile pot să lucreze, să ne obosească mâinile şi să ne paralizeze genunchii. Nu este oare influenţa lumii din zilele noastre cea care a făcut din unii nişte sclavi, prin aceasta fiind tulburată părtăşia cu Domnul? Această delăsare se arată mai mult în orele de rugăciune ale credincioşilor. Cât de multe vorbe se spun şi cât de puţin se vede realizarea lor. Câte şi mai câte, aşa zise „mărunţişuri", se găsesc pe drum. Dacă cugetul nu mai este deosebit de sensibil ca să înregistreze cea mai mică oscilaţie, atunci nu se mai iau lucrurile aşa exact; orice rău se micşorează până la aprecierea „că nu este rău deloc."
Dar Dumnezeu ia lucrurile foarte exact chiar şi cu privire la lucrurile mărunte din viaţa noastră. Un gând necurat, o vorbă urâtă, dacă nu sunt judecate în lumina lui Dumnezeu, ne îmbâcsesc inimile şi ne îngreunează drumul. Lucrurile mărunte se adună, se însumează punând stavile pe cărarea noastră, comuniunea cu Dumnezeu fiind atinsă.
Cercetându-ne în lumina Sa, îngenunchind într-o atmosferă de supunere şi de pocăinţă, spunându-I tot ce nu-i în ordine; astfel El poate să ne dea din nou putere din cer şi mâinile noastre să fie întărite. Să fie cerinţa inimilor noastre să-L proslăvim pe acest drum scurt ce ne-a mai rămas şi prin El să îi dăm toată cinstea şi onoarea Tatălui ceresc.
Cu cât înaintăm prin puterea Duhului lui Dumnezeu ÎN cunoaşterea răscumpărării care este în Isus cu atât despărţirea noastră de noi înşine şi de lume va fi mai hotărâtoare, iar râvna pentru El mai aprinsă.

18 FEBRUARIE
“Prin credinţă a părăsit Moise Egiptul, fără să se teamă de mânia împăratului; pentru că a rămas neclintit, ca şi cum ar fi văzut pe Cel ce este nevăzut.” Evrei 11:27

În Sfânta Scriptură ne sunt arătaţi bărbaţi şi femei care în situaţi grele au dovedit că, „credinţa este o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd, o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite." Printre aceşti oameni se numără şi Moise, omul lui Dumnezeu care „socotea OCARA lui Cristos ca o mai mare bogăţie decât comorile Egiptului şi „a rămas neclintit ca şi cum ar fi văzut pe Cel ce este nevăzut." Să ne gândim şi la Antipa, martirul din adunarea din Pergam, pe care Domnul îl numeşte „martorul Meu credincios."
În decursul timpurilor au fost mulţi astfel de credincioşi, cărora Cristos le era mai mult decât viaţa lor. Bine cunoscutul bătrân Chrisostom a fost adus în faţa împăratului roman. Când acesta i-a spus că dacă îşi mai păstrează credinţa va fi exilat, el a răspuns: „Toată lumea este a Tatălui Meu, tu nu poţi să mă exilezi nicăieri." „Dar pot să te omor", a răspuns împăratul. „Asta nu poţi să o faci", a răspuns vitejeşte creştinul, „căci viaţa mea este ascunsă cu Cristos în Dumnezeu." „Eu îţi voi lua toate averile." „Cu plăcere", a fost răspunsul, „căci eu am asemenea averi că nu le vei putea lua. Comoara mea este în cer unde-i şi inima mea." „Dar pot să te izgonesc de la prietenii tăi."
„Niciodată" a răspuns Chrisostom, „eu am numai un prieten şi acesta-I în cer; nu există nimic prin ce ai putea să-mi iei viaţa." De-am fi şi noi toţi în această poziţie: „ca şi cum am vedea pe Cel ce este nevăzut!" Compromisurile cu lumea nu sunt demne pentru un credincios.
Tertullian a spus: „Puteţi să ne chinuiţi, să ne ţintuiţi pe cruce, să ne osândiţi, să ne striviţi ... toate vor fi de prisos. Dimpotrivă, va fi un îndemn în plus pentru credinţa noastră."

17 FEBRUARIE
“Podoaba voastră să nu fie podoaba de afară, care stă în împletitura părului, în purtarea de scule de aur sau în îmbrăcarea hainelor, ci să fie omul ascuns al inimii, în curăţia nepieritoare a unui duh blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui DUMNEZEU.” 1 Petru 3:3-4

Ca femeia să se împodobească stă în natura şi caracterul ei. „Îşi uită fata podoabele, sau mireasa brâul?" (Ier. 2:32). Dar întrebarea cea mai importantă este CUM se împodobeşte, şi mai presus de toate, cum se împodobeşte o credincioasă în aşa fel ca să-i placă Domnului şi Mântuitorului ei. Dacă se împodobeşte fiindcă este încrezută sau ca să atragă ochii altora, atunci nu face aceste lucruri după gândul lui Dumnezeu. Apostolii Petru şi Pavel ne avertizează, mânaţi de Duhul Sfânt, aproape cu aceeaşi expresie, despre primejdia pe care o prezintă îngâmfarea şi ridicarea în ochii noştri proprii.
Petru le îndeamnă pe femei la o umblare în supunere: „A căror podoabă să nu fie cea din afară, care stă în împletitura părului, în purtarea de scule de aur sau în îmbrăcarea hainelor", iar Pavel scrie către Timotei: „Vreau de asemenea ca femeile să se îmbrace în chip CUVINCIOS, cu ruşine şi sfială; nu cu împletituri de păr, nici cu aur, nici cu mărgăritare, nici cu haine scumpe” (1 Tim. 2:9).
Amândoi apostolii le îmbărbătează pe credincioase în toată liniştea la „fapte bune" adică să facă „binele"; în aceasta să-şi găsească podoaba în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor. În secolul trecut prin lucrarea plină de îndurare a lui Dumnezeu mulţi s-au trezit la o stare înaltă în Cristos, sute şi chiar mii de oameni pe întreg pământul, au lăsat la o parte podoabele imense ale caselor lor şi au avut dorinţa de a fi modest îmbrăcaţi, ei şi casele lor, ca semn al supunerii totale faţă de Cuvântul lui Dumnezeu. La tine se observă această deosebire între un om din lume şi un copil al lui Dumnezeu?

16 FEBRUARIE
“DOMNUL izbăveşte pe prinşii de război; DOMNUL deschide ochii orbilor; DOMNUL îndreaptă pe cei încovoiaţi; DOMNUL iubeşte pe cei neprihăniţi.” Psalmul 146:7-8

Dumnezeu descoperă harul Său oamenilor lipsiţi de putere. Numai pe un asemenea temei poate fi dezlegat cel legat. Cel legat este fără putere şi nu poate scăpa deoarece lanţurile păcatului sunt deosebit de tari: omul este sub dominaţia Satanei. Nimeni în afară de Domnul Isus nu putea să dezlege pe omul acela stăpânit de duhul cel rău prin care era legat. ISUS, da numai EL poate să-l lege pe cel tare (Satan) şi să-i ia avuţia. Această victorie a cucerit-o pe crucea de pe Golgota; acolo l-a învins pe cel ce avea puterea morţii şi a isprăvit cu păcatul. NUMAI El este în stare să deschidă ochii orbilor. Numai El îi poate îndrepta pe cei încovoiaţi, care sunt istoviţi sub greutatea păcatelor lor. Oamenii care gândesc că ei nu sunt legaţi, nici orbi, rămân în starea tristă în care se află; ei nu pot fi AJUTAŢI. Domnul nu a venit pentru cei neprihăniţi, ci pentru păcătoşi, trudiţi şi împovăraţi, care simt necazul lor şi vor să fie scăpaţi.
Odată, pe când mă plimbam, am întâlnit un fost coleg, un om în vârstă şi serios, dar care nu avea liniştea necesară cu privire la viaţa veşnică. M-a întrebat: „Cu ce începe calea vieţii?" Când a auzit că începutul se face în cămăruţă cu o pocăinţă sinceră în faţa lui Dumnezeu şi cu credinţă adevărată în Domnul Isus, s-a întors şi a plecat. Nu era pregătit să renunţe la părerile bune despre el, şi să creadă mărturia lui Dumnezeu despre Fiul Său.
Vreau să te înştiinţez: Dumnezeu iubeşte pe cei neprihăniţi adică pe aceia care prin credinţă în sângele Domnului Isus şi pe temeiul jertfei Lui au găsit pace cu Dumnezeu.
Inimii omeneşti îi place ceva care să se poată vedea. Îi place ceva care să îi mulţumească simţurile. Îi place ceva care să ridice în slăvi persoana şi lucrarea omului. Fugi de toate acestea şi nu te opri până nu ajungi în locul prezenţei lui Dumnezeu!

15 FEBRUARIE
“Astfel dar, prea iubiţilor, după cum totdeauna aţi fost ascultători, duceţi până la capăt mântuirea voastră, cu frică şi cutremur, nu numai când sunt eu de faţă, ci cu mult mai mult acum în lipsa mea.” Filipeni 2:12

Deseori acest verset a fost înţeles greşit, au fost mulţi care l-au tălmăcit greşit aducând neliniştea în viaţa lor şi a altora. Cuvântul lui Dumnezeu trebuie înţeles în context; numai astfel se poate înţelege gândul concret al unor versete separate. În nici un caz nu se poate înţelege din acest verset că trebuie să ne câştigăm mântuirea noastră cu frică şi cu cutremur. Apostolul vorbeşte mai înainte despre timpul când era prezent în mijlocul lor şi în continuare vorbeşte de o vreme când nu mai era cu ei. În vremea când Pavel lucra în mijlocul lor se simţea prezenţa puterii duhovniceşti care se arăta prin el.
Acum, în lipsa lui Pavel trebuia să se arate puterea din pricină că Dumnezeu era Acela care lucra în ei voinţa şi puterea. Nu fapte în sine, ci ÎNFĂPTUIREA puterii lui Dumnezeu; iată despre ce vorbeşte apostolul.
Cuvântul „voastră" referitor la mântuire este în legătură cu absenţa apostolului. Filipenii se aflau fără Pavel în faţa vrăjmaşilor şi ei trebuiau să lupte împotriva acestor duşmani. Credincioşii cărora le este adresată epistola se vede că alergau către o ţintă, iar mântuirea ne este arătată ca ţelul care se află la capătul drumului. Este vorba despre acel aspect al mântuirii, care se referă la starea noastră de copii ai lui Dumnezeu când vom fi în faţa lui Dumnezeu în slava Sa, după ce toate greutăţile vor fi îndepărtate de la noi.
Întăriţi pe acest drum şi savurând mântuirea să fim îmbărbătaţi de aceste gânduri. Atâta timp cât creştinul se găseşte în călătorie el nu merge fără îmbărbătare.
Părăsirea unei răspunderi dată de Dumnezeu nu este niciodată dovada smereniei; dimpotrivă smerenia cea mai adâncă va fi dacă rămâi la locul tău în atârnare deplină de Dumnezeu. Este o dovadă că suntem plini de noi înşine când ne dăm înapoi dinaintea răspunderii, spunând că nu ne pricepem.

Sursa AICI